sâmbătă, 20 mai 2017

„Prin cenușă de visuri” (Nemuritor, #4) de O. G. Arion | avanpremieră

Primele trei volume ale seriei Nemuritor pot fi comandate de pe site-ul editurii Librex

Prin cenușă de visuri se poate comanda, și împreună cu volumul patru veți primi și autograful autoarei.

RECENZIA: Când Oana Arion m-a întrebat dacă aș accepta să scriu câteva propoziții pe coperta a patra a volumului patru din seria Nemuritor, pe moment am fost încântată și am spus un da imediat. Urma să fie ceva inedit pentru mine, ceva cu totul deosebit și neașteptat de așteptat; ca să o spun așa. Mi se pare oarecum ciudat și interesant, dar și nou să citesc un volum înaintea multora, dar și să scriu despre el, în condițiile în care încă nu a fost publicat. Este o senzație palpitantă, și pentru asta îi mulțumesc mult Oanei Arion. Dar mai târziu ceva s-a schimbat, parcă revenisem cu picioarele pe pământ, și mi-am pus următoarea întrebare: oare voi reuși să scriu în doar câteva propoziții cât de mult îmi place această serie, în așa fel încât să cuprind totul? Mă gândeam că o să fie dificil, și în loc să ajung unde trebuia, voi deraia ducându-mă într-un hău al penibilului. Dar apoi am ajuns la ziua în care Oana mi-a trimis manuscrisul și un lucru minunat s-a întâmplat. În afara faptului că am terminat de citit volumul după o singură zi – câteva ore adunate, dacă ar fi să nu iau în calcul și alte lucruri de care a trebuit să mă ocup –, ajutată de evenimentele petrecute în Prin cenușă de visuri, am simțit cum îmi veneau cuvintele la gură și cum știam exact cum să scriu, cum să determin cititorii să își dorească această serie. Acum sper doar să nu fie numai în mintea mea, deoarece nu aș vrea ca autoarea să regrete alegerea făcută. 

Trecând peste toate cele menționate mai sus, o să îmi iau cuțitul și o să tai pâinea, pentru a intra direct în poveste cu recenzia. Nu dau un spoiler dacă aduc în discuție faptul că – de la finalul volumului Dincolo de timp – s-a precizat că Victoria va trebui să meargă în trecut pentru a afla sau a aduce ceva ce va urma să-i ajute pe ceilalți în rezolvarea unei anumite probleme. Dar nici că – aflând chiar și de pe copertă – va ajunge acolo unde și-a propus să se ducă. Ei bine, ce se întâmplă în acel timp va rămâne acolo până ce veți descoperi de unii singuri. (Și ce veți descoperi, dragi cititori, iubitori ai seriei!) Deci nu voi avea de gând să dezvălui nimic din acest punct de vedere. În schimb, voi povesti în aceeași manieră cu care ați fost obișnuiți până acum.

Nu știu dacă ar trebui să încep tocmai cu Victoria – având în vedere că am adus-o în discuție mai devreme –, dar cum toate întâmplările din Prin cenușă de visuri se petrec în acea perioadă, datorită ei, îi voi acorda întreaga atenție povestind câteva lucruri despre aceasta. Cei care mi-ați citit și recenziile pe care le-am scris și celorlalte trei volume din serie, sunteți la curent cu faptul că am considerat-o pe Victoria ca fiind unul dintre cele mai puternice personaje feminine din literatura română, din multe cărți contemporane pe care le-am citit. Și cred că, dacă îmi pun puțin mintea la contribuție și fac o înșiruire cu toate celelalte personaje de genul care mi-au plăcut, făcând un clasament, sunt sigură că este în top cinci, aflându-se acolo cu foarte multă ușurință. Nu doar că a evoluat enorm de mult de la Ultimul viking și până la acestă parte – știu că am precizat în Dincolo de timp că va ajunge să nu mă mai surprindă cu nimic curajul și nebunia de care dă dovadă, dar admit că în volumul patru mi-a întrecut limitele și chiar m-a uimit de câteva ori –, dar parcă am avut parte și de o altă Victoria. Cel puțin eu asta am observat; și nu mă refer neapărat la faptul că a ajuns într-o perioadă total opusă celei în care trăia, fiind nevoită să se adapteze, dar mi-a transmis anumite lucruri pe care nu consideram că le-ar deține. (Doamne, ce mă enervează când nu îmi găsesc cuvintele pentru a explica, cât de frustrant e!) Probabil, dacă aș fi nevoită să o descriu într-un singur cuvânt, nu cred că ar suna clișeic, dacă aș spune că i se potrivește denumirea de cameleonică. 

Oameni total diferiți, cu mentalități specifice acelor timpuri și cu păreri pe care – în ziua de azi – nu prea le mai auzi la o persoană cu mintea la ea acasă. Dar și indivizi care sfidează acele vremuri, care trec peste prejudecăți și care acceptă ceea ce le-a fost adus în fața ușii, primind totul cu brațele deschise. Am fost complet răvășită să dau peste personaje pe care le-am mai întâlnit și în alte cărți, personaje care, de fiecare dată când le redescopeream în altă poveste, mai aflam câteva lucruri neștiute și interesante despre ele. Valabil fiind și în acest volum, un anume domn G. portretizat diferit și totuși asemănător, care mi-a oferit o bucățică ce nu o consideram ca făcând parte din el, pot spune că mi-a adus un zâmbet pe buze, pe care acum – în timp ce scriu recenzia – nu știu dacă ce mi-a arătat a fost adevărat, sau doar de fațadă. Cert este că m-a vrăjit și mă bucur nespus de mult că Oana mi l-a oferit și aici spre a-l descoperii și redescoperii.



Toată aventura – pentru că, sinceră să fiu, a întrecut orice altceva față de alte întâmplări – pe care a trăit-o Victoria de-a lungul acestui volum nu-ți oferă un loc în care să-ți tragi răsuflarea. Este un vârtej de evenimente, de informații, trăiri, cu un deznodământ pe care nu-l veți uita prea curând și prea ușor. Oh, vai de voi, prin ce veți trece citind Prin cenușă de visuri! Veți ajunge să luați foc ca apoi, cu adevărat, veți ajunge o cenușă din care veți renaște precum o pasăre Phoenix, împinși de dorința de a afla și finalul seriei; cred că după ce se va termina, cu toții vom simți că ceva din interiorul nostru s-a rupt, așa cum se întâmplă cu poveștile de neuitat. După ce am terminat de citit volumul, știu că i-am spus Oanei faptul că m-aș fi așteptat la orice din partea Victoriei, dar nu să ajungă să facă acel lucru, să schimbe povestea într-atât de mult încât să-ți întoarcă pe toate părțile, să-ți răvășească orice idee ți-ai fi făcut despre toată această poveste magică. Pentru că – și credeți-mă când vă spun! –, după volumul ăsta va fi imposibil să vă convingă cineva că Oana Arion nu este o vrăjitoare a răsturnărilor de situație, a imprevizibilului și a magiei care există cu adevărat printre cuvintele poveștilor. Să mai spună cineva că magia nu este ceva real, deoarece acel cineva cu siguranță că nu a ajuns la seria asta!

Fiind o carte pe care am citit-o înainte de a fi publicată, de recomandat oricum nu o voi putea face, deoarece Prin cenușă de visuri este volumul cu numărul patru al seriei, deci nimeni care nu a citit, până acum, primele trei cărți nu va deschide această pagină, pentru a nu primi spoilere, așa că mă voi îndrepta strict spre o anumită categorie de cititori. Cei care sunt la zi cu seria și care așteaptă emoționați și nerăbdători volumul de față. Dragi cititori și cititoare, iubitori ai acestei frumoase mitologii nordice și al blestemelor țesute de demult, pregătiți-vă să dați peste o carte ce va îndrepta seria la un cu totul alt nivel! Așteptați-vă să dați peste personaje uimitoare, dar și peste dintre cele mai îngrozitoare, să vă țineți bine în acest carusel amețitor de întortocheat – nu uitați să vă cuplați centurile de siguranță –, și un avertisment pe care aș vrea să vi-l dau – pentru siguranța voastră –, ar fi faptul că: să vă temeți pentru fiecare pagină pe care o citiți și pentru fiecare filă pe care o să o dați. Există riscul să iasă monștri de după ele sau farmece care vă vor orbi cu totul rațiunea. Și atunci vă veți întreba dacă cumva nu ați nimerit în povestea greșită. Și ca un final: vă doresc lectură plăcută și abia aștept să vă citesc recenziile! (Acum, după ce am citit în avans, îmi promit că nu o să ratez nicio recenzie pe care  Oana o va împărtăși cu noi sau pe care o vor posta cititorii. Sunt atât de curioasă despre reacțiile voastre, încât mi-aș dori să fiu o muscă în casa fiecăruia dintre voi, la momentul în care veți ajunge la acea parte din volum.

„Arhivista Wasp” de Nicole Kornher-Stage

Arhivista Wasp poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Sarcina lui Wasp e simplă. Să vâneze stafii. Și în fiecare an trebuie să lupte ca să rămână Arhivistă. Singură şi disperată, face o înţelegere cu stafia unui supersoldat. Va merge cu el în lumea lui subpământeană pentru a căuta stafia demult pierdută a partenerei sale, iar în schimb va afla mai multe decât orice Arhivistă dinaintea ei despre lumea lui preapocaliptică. Şi sunt multe lucruri de ştiut. În definitiv, Arhivistele sunt însemnate dinainte de naştere, menite să facă munca sacră a unei zeiţe. Sunt alese. Sunt speciale. Sau cel puţin aşa li se spune de patru sute de ani.
Arhivista Wasp se teme că nu ea este cea aleasă, că nu va supravieţui călătoriei în lumea subpământeană, că viaţa violentă de care a scăpat era poate mai bună decât locul spre care se îndreaptă.
Dar nu există decât o singură modalitate de a afla. 

RECENZIA: Printre cele trei cărți pe care a trebuit să le aleg pentru colaborarea cu editura Corint, mi-am dorit ca în pachet să se găsească și Arhivista Wasp, și nu doar din cauza titlului care, consider eu, te atrage din prima clipă în care vezi coperta, dar și datorită descrierii care m-a determinat să ajung la concluzia că povestea dintre paginile ei va fi una cu totul și cu totul deosebită. Diferită față de foarte multe cărți de genul pe care am reușit să le citesc, până acum. Și am avut în totalitate dreptate, deoarece viața și lumea în care trăia Wasp m-a trecut printr-o multitudine de stări mai mult sau mai puțin plăcute și acceptate de către sufletul meu. Dar le voi detalia la timpul și la momentul potrivit, deoarece, pentru început, aș dori să vorbesc despre surpriza pe care am avut-o în clipa în care mi-am dat seama că tot ce mi-am imaginat ca fiind posibil să apară în Arhivista Wasp mi-a fost năruit încă de la primele pagini. (Da, știu, știu că mai tot timpul se întâmplă ca ideile pe care le ai în cap, legat de posibilele evenimente dintr-o poveste, nu prea se pupă, ca să zic așa, cu ceea ce descoperi, dar în această carte orice imagine mi-aș fi format, cu oricât de puține detalii, nimic nu s-a potrivit și am fost surprinsă cam la fiecare pagină pe care o citeam.)

Un aspect pe care l-am apreciat și l-am îndrăgit foarte mult a fost modul cum Nicole Kornher-Stage a creat așa-zisa istorie a arhivistelor, modul cum a luat naștere toată această meserie pe care o aveau tinerele, dar și cât de îngrozitor de grea s-a dovedit a fi. Cum Catchkeep îi proteja mai mult sau mai puțin pe oameni, precum o zeiță ce păzea din ceruri, cu puteri nemărginite și cu o influență atât de mare pe care o avea asupra acestor bieți muritori. Mi s-a părut interesant și faptul că, în ciuda sărăciei lucide în care era nevoită să trăiască Wasp, totuși era considerată ca fiind o apărătoare trimisă de Catchkeep, pentru a-i ține pe oameni la distanță de fantome. Cum ofrandele primite din partea acestora erau singurele lucruri pe care avea voie să le aibă, și cu toate că nu i se dădea dreptul să le împartă cu alții, Wasp acționa într-un mod propriu, înfruntând cu stoicism toate pedepsele primite de la acel personaj care, cu toate că am ajuns să-l urăsc groaznic de mult  de la prima secvență în care a apărut , nu pot să nu spun și că am prins și o oarecare admirație pentru șiretenia de care dădea dovadă și pentru felul atât de nonșalant cu care îi prostea supușii, ca să o spun așa.  

Pe Wasp, ca personalitate, am îndrăgit-o din primele momente, deoarece am găsit în ea ceea ce nu mulți oameni aveau și pe care continua să și-l fructifice și să-l folosească, în ciuda a tot prin ce era nevoită să treacă, dacă o mai făcea. Nu îi păsa, și cred că acesta a fost cel mai important aspect care m-a determinat să o plac de la început. Știu că nu există foarte multă legătură între cartea pe care o voi aduce în discuție imediat și între Arhivista Wasp, dar pe mine m-a dus cu gândul fix la Turistul nopții, romanul lui Katherine Marsh, o bună parte a cărții. Poate pentru că în ambele am existau personaje fantome și pentru că am ajuns să le descopăr propria lume  o lume ascunsă de ochii tuturor , dar lumea lui Jack Perdu și cea a lui Wasp s-au întrepătruns o părticică, în creierul meu. Dar doar atât, deoarece punctele comune nu sunt chiar foarte multe și diferența dintre aceste două cărți care mi-au plăcut foarte mult, se întinde pe o suprafață enorm de mare. Și revenind la Wasp, la personajul în care s-a găsit  adânc ascunsă  o sensibilitate care aproape m-a făcut să-mi dea lacrimile și o neputință care, în primă fază, nu ai crede că o deține această tânără, pot spune că este unul dintre cele mai puternice personaje pe care le-am descoperit. Și nu neapărat în cartea asta, cât în multe pe care le-am citit. Și, în afara ei, mi-a atras foarte mult atenția și Kit  ca să nu dezvălui foarte mult din poveste , prin toate acele întâmplări oribile prin care a trecut, dar și Fantoma ce nu și-a pierdut o clipă speranța că o va găsi și va ajunge să-i spună ceea ce nu îi dădea deloc pace de atâția și atâția ani.

Într-adevăr, așa cum s-a specificat și cum a spus-o și Kirkus Reviews pe prima copertă, Arhivista Wasp poate fi considerată ca fiind un postapocaliptic, doar că acest aspect cred că l-am simțit abia în a doua parte a cărții, în momentul în care anumite fragmente din trecutul unui personaj m-au determinat să ajung la această concluzie. În prima parte, atmosfera m-a determinat să mă consider într-adevăr ca făcând parte dintr-o lume distrusă, dar am asociat acest lucru mai mult dintr-un alt punct de vedere. Sărăcia lucie, puținul pe care îl aveau personajele, modul precar în care trăiau și bucuria aceea morbidă pe care o aveau pentru bătăi și dorința de a vedea cât mai mult sânge, m-au împins mai mult spre o zonă preistorică. Știu că sună mult prea înapoiat, că am dus totul într-o extremă exagerată de ciudată, dar când mi-am imaginat tot acel peisaj dezolant, fumuriu, murdar, care mirosea a moarte, nu am putut să mă opresc decât în această perioadă. Poate și pentru că mintea înapoiată a oamenilor, ușurința cu care puteau fi prostiți de către o legendă ce nu le oferea dreptul la a-și forma o opinie proprie  deoarece le rămăsese înrădăcinată în creier de ani și ani , toate aceste elemente m-au forțat să ajung tocmai acolo. Bine, poate că sunt mult prea exagerată și ar trebui să mă îndrept înspre o perioadă puțin mai apropiată de cea a noastră, sau poate să fiu atât de îndrăzneață încât să mă îndrept spre viitor  au existat câteva aspecte care m-ar fi putut convinge să plec și într-acolo , dar ceva din mine îmi tot spune să rămân acolo. Dar după ce am ajuns să pășesc și în cea dea doua jumătate a cărții, peisajul postapocaliptic mi s-a format în fața ochilor. Și a fost oribil, îngrozitor și terifiant de greu să ți-l imaginezi. 

Modul prin care Wasp intra în amintirile celorlalți, armele și obiectele pe care le deținea ca Arhivistă, creaturile care nu îi dădeau deloc pace și întreaga lume în care a fost nevoită să trăiască, au fost pentru mine ca o găleată cu apă rece, pe care cred că trebuia să o primesc de mult timp. Și cu toate că povestea mi-a plăcut foarte, foarte mult, a existat un aspect care m-a determinat  din păcate  să-i scad cărții o stea pe Goodreads. Îmi plac descrierile, narările și tot ce ține de această parte minunată a scrisului, dar au existat momente în care parcă povestea urla să primească niște linii de dialog, sau poate doar eu îmi doream foarte mult. Pentru că, în afara faptului că aceste conversații îți spun multe despre anumite personaje, consider că sunt și ca o gură proaspătă de aer, care îți permit să te mai eliberezi puțin. Cel puțin pentru mine așa sunt. Iar aici am cam dus lipsă de așa ceva, și destul de des încât să mă pleoștească puțin. Și cu toate acestea, aspectul de față nu a știrbit foarte mult povestea, deoarece ceea ce ne-a oferit Nicole Kornher-Stage a fost mai mult decât surprinzător și neașteptat de bine primit pentru mine. Așa că citiți Arhivista Wasp!


Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul primit spre recenzie!

luni, 8 mai 2017

„Camere de hotel” de Anda Docea

Camere de hotel poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

RECENZIA: Am terminat de citit Camere de hotel acum mai bine de o săptămână, dar nici până în acest moment nu am scăpat de sentimentul acela cum că îmi lipsește ceva. Dacă ar fi să spun ce, nu aș ști să răspund, deoarece nu am niciun habar, dar știu totuși că, undeva ascuns adânc în mine, cartea asta m-a făcut să realizez că îmi lipsește ceva. Și cred că o să rămân cu acest sentiment mult timp de acum încolo, până ce o să găsesc motivul acestui gol ciudat pe care îl simt.

Camere de hotel nu este o carte pe care mi-am dorit-o pe moment, ci o aveam în minte din perioada în care a fost publicată prima ediție. Mi-a atras atenția pentru că, în primul rând, am văzut de cine fusese scrisă, de Anda Docea mai auzind și de la televizor  ceea ce îmi sporise și mai mult curiozitatea , și în al doilea rând, titlul mi s-a părut a fi unul foarte interesant, reușind să-mi creeze tot felul de scenarii în cap despre conținutul cărții. Și, cu toate că imaginile mele nu prea s-au potrivit cu ceea ce ne-a oferit autoarea, nu am fost deloc dezamăgită de ce am descoperit. Am fost părtașă  indirect  la numeroase povești, de la cele care te atingeai într-un anume fel, până la cele care îți rupeau bucăți din suflet, lăsându-te secătuit. (Cred că din această cauză mă simt și atât de golită pe interior, având impresia că lipsește ceva. Sufletul e de vină. Îmi lipsesc bucăți dintr-un suflet care începuse Camere de hotel întreg, ca pe parcurs să înceapă să aibă numeroase fisuri, ca la final bucăți din el să cadă, să dispară și să rămână, în locul lor, numai goluri.)
Nu mai știu unde am citit că o amintire, oricât de neînsemnată și de trecătoare ar fi, te poate preface în altă ființă, în altceva. Din acest motiv, uneori, nu vrem să ne mai gândim la nimic din ce a fost. Preferăm să dăm totul jos, ca pe o cămașă care s-a demodat. Pentru ca amintirile să nu se schimbe. Să nu ne împiedice să fim cine am devenit între timp.  
Cu un vocabular frumos  care te împinge să îți dorești să recitești cartea , cu povești scurte și lungi, care ascund numeroase concluzii, cu finaluri neașteptate sau dorite chiar de la început, scriitura Andei Docea m-a vrăjit de la prima propoziție. Spuneam mai sus de niște finaluri pe care nu le anticipasem la început, ei bine da, ca orice volum de proză scurtă care se respectă, pe lângă multele emoții pe care ți le transmite în nu foarte multe pagini, uneori îți mai aruncă și astfel de sfârșituri ce te lasă fără cuvinte și te determină să te blochezi cu un chip nedumerit dar plăcut surprins.  
Sunt momente în viață în care trântim lucrurile de pământ, cu sete, de ciudă că nu au ieșit cum vrem noi. Încheiem relații în care ni se pare că nu primim destulă atenție alegându-le cu pricepere vorbele, încât să doară rău, iar loviturile să fie suficiente pentru a pune pe fugă pe oricine. Ne dăm demisia din funcții în care credem că nu suntem suficient puși în valoare, fără a lupta deloc pentru a schimba lucrurile sau a ne demonstra talentul. Terminăm prietenii cu un simplu click doar pentru că lumea a îndrăznit (o clipă) să nu se mai rotească în jurul nostru.
Autoarea m-a trecut printr-o sumedenie de subiecte, despre viață, omenie, singurătate, iubire și adevăr, acestea fiind puține dintre cele pe care le-am descoperit în Camere de hotel. Cred că a reușit să-mi ofere tot ce aș fi putut să-mi doresc de la o carte de proză scurtă, deoarece în aceste luni care au trecut, am tot avut prilejul să citesc astfel de cărți și dacă ar fi să aleg una în care să mă regăsesc cel mai mult, Camere de hotel este aceea. Nu mă așteptam să ajung să afirm acest lucru, dar se pare că mereu poți să reușești să fii surprins, despre orice ar fi vorba. 

Cel mai mare regret pe care l-am avut după ce am terminat de citit Camere de hotel a fost faptul că nu am cumpărat cartea mai repede, nu m-am dus și am pus mâna pe ea atunci când a fost proaspătă în librării, ci am așteptat nici eu nu știu ce. Dar nu am de gând să comit aceeași greșeală și cu ceea ce va mai publica, de acum încolo, Anda Docea, deoarece, după ce am reușit să-i citesc poveștile, mă declar fană dedicată, și pot spune de pe acum că abia aștept să descopăr și alte cărți pe care le va scrie autoarea. 

Chiar dacă titlul cărții poartă numele uneia dintre povești, eu am ajuns la concluzia că el se pliază, se potrivește cu tot conținutul și că aici este vorba despre un tot, nu doar despre un fragment, ce se rezumă la o singură poveste care a ieșit în față. Nu, când am spus „Camere de hotel” m-am gândit, instantaneu, la o clădire uriașă, cu o infinitate de etaje  care ar fi trecut de nori, de atmosferă și de tot ce se află în jurul și mai departe de Pământ  și cu o infinitate de camere, în care erau găzduite povești fără număr, una nefiind la fel cu alta. Toate speciale, diferite și care îți oferă cu totul și cu totul alte experiențe. 
Timpul ar trebui petrecut cu oamenii care se gândesc la noi. Care ne caută, în ciuda autismului nostru ocazional. Care vor să știe de noi, cărora le pasă. Care ar fi în stare să facă un ocol de câteva ore doar pentru a-și întâlni privirile cu ale noastre, deasupra unei cești de cafea cu lapte. Fără ca noi să ne străduim din cale-afară să-i convingem, fără a-i aștepta mult și în zadar.
Dacă atunci când a fost vorba de celelalte cărți de proză scurtă pe care le-am citit, mi-a fost mult mai ușor să-mi găsesc câteva povestioare preferate, a căror titluri să le scriu aici, când vine vorba de cele care se ascund printre filele volumului Camere de hotel, greutatea mă apasă tot mai mult pe umeri, încovoindu-mă până aproape de pământ. Și, totuși, să nu rămână și această bucată fără un titlu, am făcut un lucru la care nu m-am mai gândit, până acum. Am dat Camere de hotel până la cuprins, și ajunsă acolo, am închis ochii și am pus degetul pe orice titlul s-a nimerit, și cel care a ieșit a fost cel așa-zis câștigător. Dar, de fapt am fost nevoită să aleg de trei ori, deoarece cuprinsul de întinde pe trei părți. Întâlnire de gradul „doi”, Ora decesului: chiar acum și Despre oameni și trenuri. Am ales să fac acest lucru pentru a vă arăta o fărâmă din ce se găsește în acest volum de proză scurtă și pentru a vă determina  dacă nu ați făcut-o până acum  să-i dați o șansă acestei cărți.
Noi nu suntem personaje de film și, probabil, călcăm strâmb în fiecare zi. Apoi ne doare sufletul așa de rău, încât, o vreme, avem grijă mare de el. Iar demonul din noi intră în hibernare, așteptând să se lupte cu voluptate din renunțările și din neputințele noastre. De câte ori uităm de noi, el se trezește la viață. 
Dacă aș spune că o recomand, cred că aș ajunge să rezum tot ceea ce am scris mai sus, într-un singur cuvânt. M-aș repeta, deoarece cred că ar fi același lucru dacă ar fi să înlocuiesc fiecare cuvânt de mai sus  în afară de descriere și de fragmentele extrase  cu recomand. Așa că da, dacă vreți să vă demonstrez cât de mult vă îndemn să citiți cartea asta, imaginați-vă că toată recenzia aceasta conține doar un cuvânt. Recomand, recomand, recomand...! 
Citiți Camere de hotel! Citiți-o pe Anda Docea!
Nu uita: oamenii care te iubesc necondiționat sunt puțini și muritori, dacă îți irosești energia și timpul încercând să faci niște străini <<să simtă>>, când ei nu sunt dispuși la asta, te vei trezi pe la jumătatea vieții (sau mai târziu) că n-ai pus nimic în locul celor care nu mai sunt. Ai fost prea ocupat să te risipești, să dai de la tine, din tine. 
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru cartea oferită!