vineri, 30 septembrie 2016

„Urlet în tăcere” (Urlet în tăcere #1) de Marina Neagu

Volumul Urlet în tăcere poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREAFără să știe, Sara, o adolescentă a zilelor noastre, suferă de pe urma unor legăminte făcute în urmă cu 2000 de ani, când cea din care avea să se deschidă linia familiei lor, marea preoteasă a dacilor, jură să-și reîntâlnească iubirea pierdută. Este atrasă în jocuri periculoase a căror inițiere nu-i aparține, dar ale căror consecințe zguduie cu totul micul ei univers.

Când violența îmbracă țesuturi umane, viața Sarei este salvată în mod misterios. Dar supraviețuirea vine cu un preț mult prea mare.

RECENZIA: Marina Neagu a deputat ca scriitoare cu romanul Frumuseți monstruoase, o carte fantasy, cu influențe dark și cu o poveste oarecum ciudată dar, în același timp, și destul de impresionantă. Debutul pot spune că i s-a observat în acea carte, acțiunea fiind destul de grăbită, dar trecând peste aspectele acelea, lumea pe care a modelat-o a cuprins hotarele tărâmurile interesante și magice. (Mai multe despre Frumuseți monstruoase puteți afla în recenzia pe care am scris-o, dacă accesați link-ul de mai sus.) Marina Neagu și-a continuat cariera de scriitoare, aducând publicului o nouă carte, mai exact o serie, cu primul volum Urlet în tăcere. Citind doar o singură poveste scrisă de aceasta, încă nu îmi formaserăm anumite așteptări din partea a ceea ce voi urma să găsesc aici, dar primul lucru pe care l-am putut observa  și pe care, de altfel, îl pot detecta toți cei care au citit Frumuseți monstruoase înainte – a fost schimbarea drastică a stilului de a scrie al Marinei. Și m-a bucurat nespus de mult, deoarece eu sunt genul de cititor care este un fan înfocat al cărților cu multă descriere, cu detalii cât mai amănunțite și cu o poveste cât mai complexă. Iar faptul că am fost introdusă într-o lume de o astfel de natură, m-a determinat să descopăr personajele, întâmplările și întorsăturile de situație cu mai mult interes și cu o mai multă atenție. 

Când am citit titlul și apoi, mai târziu, am observat că din el se preling firicele de sânge, când am văzut coperta în care un chip pe trei sferturi se afla cufundat într-o apă limpede – ce numai mistere și secrete poate să ascundă –, nu m-aș fi așteptat ca aceste imagini să ascundă atât de multe semnificații în ele. Așa că acesta este primul, și unul dintre motivele pentru care vă îndemn acum, de la început, să cumpărați această carte și să o citiți: pentru a vă lămuri, pentru a vă răspunde la niște întrebări și pentru – așa cum se întâmplă în cărțile cu mai multe volume – a vă încărca cu și mai multe semne de întrebare. Să ridice câte o mână cititorii care nu agrează enigmele în povești? Niciunul nu există. Pentru că ăsta este unul din frumoasele motive pentru care ne place atât de mult să citim: să rezolvăm mistere, să fim uimiți. 

Ideea principală, cu cât avansezi tot mai mult cu citirea cărții și cu cât de afunzi tot mai adânc în străfundurile ei, constați că are mai multe ramuri, că s-a lungit în toate părțile și că nu știi încotro să-ți îndrepți atenția mai întâi. Nu știu cum aș putea să scriu despre lucrul care a determinat să pornească această poveste tumultoasă, fără a da spoilere, dar voi încerca să o spun în așa fel încât să nu dezvălui elemente mult prea importante. Faptul că viața Sarei din prezent se datorează unor întâmplări petrecute acum mii de ani, că traumele ei țin de acele evenimente și că ele continuă să o acapareze tot mai mult și în continuare, nu face decât să te țină ca pe ghimpe. Au fost unele aspecte care, într-adevăr nu prea au fost în concordanță cu personalitatea mea și cu felul în care aș fi acționat eu – acesta fiind și o anumită parte a motivului pentru care am scăzut o stea volumului –, dar per total evenimentele nu doar că m-au luat prin surprindere, dar au reușit să mă sperie puțin; dacă am folosit cuvântul cel mai potrivit.  Cred că cel mai mult am fost impresionată de faptul că nu m-aș fi așteptat la o violență în felul celei din poveste, am realizat faptul că vor urma scene mai sângeroase, dar citind Frumuseți monstruoase, mă așteptam ca Marina Neagu să continue tot printr-un astfel de mod. Dar apoi mi-am dat seama că îmbunătățirea stilului s-a făcut din toate punctele de vedere; și mi-a plăcut foarte mult, deoarece sunt unul din acei cititori care admiră și preferă violența – atât fizică, cât și emoțională – cât mai intensă într-o poveste. Ca autorul să nu se eschiveze din a-mi detalia cât de groaznic a ajuns un personaj, pentru că mă face să îmi imaginez totul cu o mai mare ușurință.

Sara nu pot spune că este unul din personajele mele preferate din carte – o prefer pe Hypa și pe Damian –, deoarece faptul că nu se gândea la consecințe, că nu arăta cât de mult încerca pentru a se abține din ceea ce simțea că trebuie să facă, m-a îndepărtat de ea. Am considerat-o o persoană slabă – știu prin ce a trecut, sunt conștientă de durerea pe care o are în suflet, dar am acceptat-o și a salvat-o doar până la un anumit punct –, demnă de milă, și care nu doar că trebuie protejată, dar necesită și o altfel de grijă. Să învețe să devină mai tare, mai dură, și chiar sper că volumele care vor urma mai departe, îmi vor arăta o Sara schimbată, mai încrezătoare și mult mai calculată. Cât despre acel misterios – ca să citez descrierea –, recunosc că până aproape de finalul volumului, mă enerva lipsa lui de stăpânire, faptul că, la fel ca și în cazul Sarei, nu am văzut o încercare mai mare prin care să stea cât mai departe, dar când am ajuns la final, totul s-a dus pe apa sâmbetei. L-am înțeles mai bine, ba chiar a ajuns mult mai interesant în ochii mei, și chiar sunt foarte curioasă de ce se va întâmpla cu el în continuare.  

Prologul – pentru că simt că trebuie să închei recenzia cu începutul – a fost un factor destul de important pentru mine deoarece, prin prisma lui mi-am făcut o oarecare idee, mi-am pus de la început niște întrebări referitor la cum se va dezvolta povestea pe baza lui, dar și la rolul pe care îl vor avea, până la urmă, personajele ce au apărut în el. În primă fază, după parcurgerea a câtorva pagini din Urlet în tăcere, parcă-parcă îți trece prin cap un gând prin care reușești să-ți dai seama de ce vor reprezenta acele personaje în lumea și în viața Sarei. Și poate că, într-un fel ai dreptate, dar apoi eu vin și îți spun ca un drăcușor ce deja știe ce va urma să se întâmple până la finalul volumului: oare ești complet convins că prevezi corect următorii pași din poveste? Pentru că așa am fost și eu, la fel ca tine, și apoi am rămas la final cu un gust amar care m-a făcut să mă strâmb de indignare, să mă fâțâi și apoi să am o stare ciudată de paralizie. Marina a reușit să se joace cu mintea unui biet copil, să-l facă – în mai mult de jumătate din carte – să citească cu impresia că întâmplările nu pot fi mai rele de atât, că totul ar putea să revină pe o linie dreaptă de plutire, ca apoi să mă împroaște cu tot felul de răsturnări de situație, să mă facă să am tot felul de fețe – de șoc, confuzie, teamă , din cauză unor situații pe care nu le-am avut niciodată preconizate în cap. 

Sfârșitul volumului. M-aș fi așteptat la orice alt final, numai la ăsta nu. Altă serie în care voi „urla în tăcere” pentru un timp cât mai scurt până la o continuare.

Faptul că aștept cu o enormă nerăbdare următorul volum al seriei nu mai este nicio noutate pentru voi, dar nici că vă îndemn să cumpărați cartea și să o citiți. Urmează să se întâmple evenimente tot mai interesante; și nu este o impresie, ci o siguranță a ceea ce voi descoperi în volumul doi. Când un scriitor reușește să mă facă ca, atunci când îi termin cartea de citit, să privesc pentru câteva momente într-un punct, de parcă aș fi hipnotizată, atunci merită cu siguranță toată atenția mea. 

marți, 27 septembrie 2016

„Vicky, nu Victoria” (nymphette_dark99 #2)

Volumul Vicky, nu Victoria poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Am 13 ani și 6 luni și fac în continuare sex pentru că e fun. Am trei iubiți interziși, o prietenă foarte bună, un sfert de câine, câteva jointuri în rucsac. Îmi plac bocancii și tricourile negre cu cranii. Duc o viață aproape normală, ca orice elevă de clasa a șaptea. Mă mai cert uneori cu mama și fug cam des de acasă.

A, da, și fratele meu tocmai a dat foc școlii.

Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul. 

RECENZIA: Acum câteva săptămâni – dacă mai țin bine minte – am citit nymphette_dark99, cartea ce a precedat acestui volum. Cu toate că mi-a plăcut foarte mult fiecare carte pe care am citit-o de la Cristina Nemerovschi, cu nymphette am avut mici certuri, dacă acest cuvânt este cel mai potrivit. Nu voi sta să readuc în discuție aspectele care m-au făcut să-i dau trei stele primului volum – dacă sunteți curioși, puteți citi recenzia de aici: nymphette_dark99 –, ci voi încerca să-mi scriu motivele pentru care am considerat Vicky, nu Victoria mult mai bun; și nu se datorează doar faptului că aproape m-a făcut să plâng și să intru într-o ușoară panică, mai spre finalul cărții. 

Pentru cei care nu știu, mie nu mi-au plăcut, nu îmi plac și nu cred că îmi vor plăcea vreodată – cu excepții foarte, foarte rare, încât sunt aproape imposibile dățile în care să accept – triunghiurile amoroase. Le-am considerat mereu ca fiind plastice, fără înțeles, fiind acolo doar pentru a te ruga ca personajul masculin preferat – pentru că mai tot timpul sunt băieții/bărbații cei care se „bat” pentru inima personajului principal feminin – să fie cel ales de prea frumoasa și prea speciala fată. Nu m-a deranjat absolut deloc cel din nymphette, așa cum mi-a plăcut foarte mult pătratul din Vicky, nu Victoria. Poate pentru că a fost ceva mai diferit, și poate se datorează și celor patru care nu pot spune că încercau să se dea cocoși în fața lui Vicky – cred că asemănarea cu o asemenea înaripată nu este una dintre cele mai bune. Bineînțeles că au existat câteva divergențe între anumite personaje, dar în loc să mă enerveze – așa cum s-ar întâmpla în mod normal –, au stârnit altceva în mine. Atracția pe care o aveau pentru Vicky, ca și cea pe care o avea ea pentru cei trei te face să te gândești la cu totul altceva. Vicky nu a fost și nu cred că va fi vreodată pentru ei ceva obsesiv. Sau măcar genul acela de persoană pe care știi că o poți face să te aleagă pe tine și cu care știi că va dori să trăiască o viață întreagă. Așa cum se observă în celelalte triunghiuri amoroase – aici fiind, de fapt, un pătrat –, deoarece, așa cum o văd eu, nu ar putea sta doar cu unul dintre ei. Și aici nu mă refer la faptul că s-ar plictisi; când Vicky a simțit că este atrasă de cei trei, cu siguranță că i-a considerat speciali, așa că a vrut cu tot dinadinsul să îi aibă lângă ea. Cred că, oricât de mult l-ar iubi pe Tedy, va avea momente în care va considera că are nevoie și de Dev și Radu. Pentru că eu, cu siguranță nu aș putea alege între cei trei – chiar dacă Dev este cel pe care, în adâncul, adâncul sufletului meu ar fi primul –, deoarece am văzut că fiecare dintre ei are acel ceva pe care ceilalți doi nu îl posedă. Și nu în sensul că ceilalți ar fi mai nepotriviți pentru Vicky – oricum nu cred că acea sensibilitate și acea inocență pe care o are Radu, i s-ar potrivi lui Tedy, plus că un anume tip pentru Vicky nu există.  

Acțiunea din Vicky, nu Victoria s-a petrecut cam la două luni după cea din nymphette_dark99, dar timpul acesta scurt am observat că nu a lăsat-o pe Vicky aceeași. Nu știu cum s-au „reîntâlnit” ceilalți cititori cu ea, dar eu am perceput-o ca fiind puțin mai matură, mai sensibilă – reacționând puțin mai deschis în fața anumitor vești –, dar și mai cuminte. Dacă ar fi să mă întrebe cineva care este motivul pentru care am ajuns la concluzia că ea ar fi devenit „normală” – nu am considerat niciodată o persoană rebelă ca fiind anormală, ci mai neînfricată –, nu aș ști ce să explic. Faptul că întâmplările prin care a trecut au determinat-o să explodeze în unele momente, să plângă și să își dea frâu liber anumitor gânduri, nu au făcut-o mai puțin Vicky, mai puțin deconcentrată atunci când ar vrea să omoare pe cineva, atunci când își scoate cutterul din rucsac și îl folosește de parcă s-ar pregăti să își taie o felide de cașcaval. Nu, Vicky rămâne aceeași fată imprevizibilă, același model pentru Coco, aceeași soră gata să facă orice pentru Tedy, dar și același personaj căruia îi place să își terorizeze profesorii... să iasă din tipar. 

Mai la început am spus că aproape am plâns – în schimb, inima mea a stat ca pe jar până la final , ceea ce este puțin ciudat, în condițiile în care cei care ați citit nymphette_dark99, știți că acțiunile lui Vicky și întâmplările prin care a trecut acolo nu prea te pot face să plângi. Cel mai mult să râzi pe înfundate sau să te tăvălești de unele replici dea dreptul hilare pe care le dau anumite personaje cu care se întâlnește ea, dar cam greu putem descoperi o scenă în care să te facă să te întristezi. Nu voi spune mai multe, deoarece v-aș strica plăcerea – și pentru cei care nu ați citit Vicky, nu Victoria, vreau vă panicați și să vă „bucurați” pe propria piele de acele clipe –, în schimb vă pot asigură că, dacă primul volum v-a plăcut, pe acesta îl veți adora cu siguranță. Mai profund, îți dă acea stare de panică și de continuă adrenalină, te determină să te afunzi cât mai mult în poveste, încât vei putea ieși la suprafață doar în momentul în care vei termina de citit ultima pagină. 

Nu știu dacă mi-aș dori o a treia carte din „nymphette_dark99”, în perioada asta sunt încă prinsă în ce s-a întâmplat în Vicky, încă încerc să-mi aduc bătăile inimii la numărul normal, dar categoric că peste un timp această dorință va ajunge tot mai des în gândurile mele, deoarece sunt nespus de curioasă să citesc o Vicky, nu știu exact când, dar probabil pe la vreo șaisprezece-șaptesprezece. Mi-ar plăcea să o văd crescând, să o văd cum își construiește o bandă de rebeli, de liberi, care vor trăi doar după propriile reguli, într-o casă a lor pe care și-o vor decora cu tot felul de chestii cât mai atipice. Ce le vor face pe babe să își facă cruce, pe cei slabi să viseze și pe acei „șmecheri” cocalari să râvnească la a-i face să regrete că s-au pus cu ei; ceea ce nu va ajunge să se întâmple niciodată, bineînțeles, deoarece Vicky le va închide gura doar cu zâmbetul ei malefic și cu postura ei firavă, dar impunătoare. Da, știu, visez precum cei slabi, dar trăiesc în propria mea fantezie și nu vreau să mă readucă nimeni la realitate. 

sâmbătă, 24 septembrie 2016

„Eu împotriva mea” (Eu împotriva mea #1) de Daniel Botea

Volumul Eu împotriva mea poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREA: Viața de student la psihologie a lui Leinad se împarte între sesiuni și băute ocazional cu prietenii. Nimic ieșit din comun. Până într-o zi când, accidental, intră în posesia unui stick USB. Din curiozitate și, din nefericire pentru el, verifică fișierele stocate pe micul obiect. Află informații incredibile despre o societate secretă care făcea experimente medicale pe oameni, fără ca aceștia să-și fi dat seama.

Faptul că ajunge să cunoască o tânără, studentă și ea, genul de fată peste care nu dai în fiecare zi, sufletistă și inimoasă, complică și mai mult situația tânărului, mai ales după ce află că noua lui cunoștință suferă de o boală ce îi poate fi fatală.

Șantaje, urmăriri, situații tragi-comice, din loc în loc, și un umor proaspăt vă vor determina să deveniți fanii acestei serii. 

RECENZIA: Când ai început să citești o carte, care nu are nici două sute de pagini, și o termini de-abia după două săptămâni, nu cred că timpul mai joacă un rol important în incapacitatea ta de a o lectura mai repede. Așa că ceea ce voi urma să scriu în această recenzie – și care se vede și din nota pe care am acordat-o volumului –, va explica dificultatea cu care am parcurs această carte. 

Atunci când am citit descrierea, devenisem destul de curioasă de ce se va întâmpla în poveste, de întâmplările prin care va trece acest Leinad, de modul cum a reușit să dobândească acest stick care va declanșa totul. Când cei de la editură au inclus și Eu împotriva mea în colet, am fost fericită și, cu atât mai mult, mi-am dorit să o citesc mai întâi pe ea și apoi să continui cu celelalte două cărți. Poate că am fost puțin surprinsă de faptul că avea atât de puține pagini, dar nu am stat să mă gândesc prea mult la acest aspect deoarece nu cred că este nevoie de sute și sute de file pentru a face o carte interesantă sau pentru a declanșa suspansul. Abia în momentul în care am terminat-o – trebuie să recunosc că au existat multe dăți în care îmi doream să mă opresc din a o citi, dar apoi mi-am dat seama că nu aș putea să scriu o recenzie fără a o termina, fără a-mi justifica ceea ce voi urma să spun – mi-am dat seama că în povestea asta numărul paginilor chiar a fost o problemă destul de mare. S-au întâmplat multe pe parcursul cărții, multe evenimente grăbite, uneori am reușit să nu le înțeleg fie pentru că autorul nu a explicat foarte bine, fie pur și simplu a sărit de la o acțiune la alta fără a ne arăta cum s-a ajuns acolo, și din cauza asta, din cauza întâmplărilor haotice am scăzut una dintre cele trei stele. 

Nu pot spune că stilul autorului mi-a plăcut foarte mult, modul cum povestește a fost interesant, dar dialogurile și faptul că introducea de foarte multe ori aspecte ce țin de problemele din România, au reușit să mă sâcâie foarte mult. Conversațiile și modul cum vorbeau personajele mi s-au părut a fi puerile, de plastic și fără substanță. Eu, cel puțin, nu am văzut sentimente în ceea ce transmiteau persoanele care vorbeau, sictirul, ironiile au existat în exces, iar Leinad a fost unul dintre cele mai enervante personaje pe care le-am descoperit în carte. Dar despre el, mai pe larg, voi menționa în următorul paragraf. Vorbind de celelalte personaje, nu știu dacă a fost vreunul care să-mi fi plăcut, deoarece toate mi s-au părut a fi aruncate în poveste, ca dintr-un sac, căzând la întâmplare. Singurul pe care l-am putut agrea a fost Diu, dar nici despre el nu pot spune că a fost net superior celorlalte. Dacă autorul ar fi construit altfel caracterele, dacă nu ar mai fi adus în discuție atât de mult problemele evidente ale României – nu știu ce a vrut să demonstreze prin asta, nu știu ce a vrut să ofere cititorilor, dar pe mine m-au deranjat foarte mult –, probleme pe care, de altfel le știm cu toții, ar fi fost altceva. 

Leinad – interesant faptul că și-a folosit numele, scris invers – a fost un personaj pe care nu l-am putut înțelege absolut deloc. Niciun moment nu am avut în care să spun: sunt de acord cu decizia pe care a luat-o, îl înțeleg și, dacă mi s-ar fi întâmplat și mie, aș fi procedat la fel. Nu. Este o enigmă pentru mine – și cu părere de rău, dar nu într-un sens bun –, felul de a se comporta în fața anumitor oameni m-a lăsat rece, iar felul cum gândea nu a putut decât să mă facă indiferentă față de el. Recunosc, este un personaj greu încercat de soartă, l-a început mi-a fost foarte milă de el și l-am compătimit, dar pe parcurs acest sentiment a cam dispărut. Mai sus am specificat faptul că modul cum vorbea cu alte personaje nu mi-a plăcut deloc, și o să spun și de ce. În timpul când vorbea cu acele persoane cărora trebuia să le dea acel stick, în loc să fie speriat sau măcar să-și pună niște semne de întrebare, să fie mai atent cum se comporta cu ei, să nu îi enerveze – până la urmă, îl puteau răni, dacă nu aveau cum să-l omoare –, Leinad era foarte detașat, îi lua peste picior, de parcă el controla totul. Am înțeles, într-un anumit fel, că totul depindea de el, că acel stick se afla în posesia lui, dar dispunea de o încredere mult prea mare. Iar modul cum au negociat, familiaritatea în cuvinte, a fost ca și cum și-ar fi spus: „frate, ieșim mâine la o bere?” , „unde bă'?” , „ne întâlnim în parc la două și vedem apoi.” Tensiunea dintre ei nu a existat în nicio clipă. A fost sec. Și nu mai menționez de ce a urmat după, sau de discuția dintre Leinad și acel polițist. Categoric nu l-am înțeles în niciun moment și nici nu cred că voi ajunge să o fac vreodată.

Ar fi putut ieși un prim volum al unei serii foarte faine, dacă autorul ar fi conceput această poveste într-un alt fel. Dacă ar fi fost mult mai închegată, mai complexă, cu un dialog care să pară real – când personajele nu au o conversație adevărată, ci falsă, trasă de păr, pentru mine nu mai contează cât de bună sau nu ar fi acea poveste –, dar și menționarea mult mai puțin a aspectelor negative ce țin de această țară. Au fost sâcâitoare și fără sens. Pentru că, până la urmă nu este o carte în care să se povestească urâțeniile care umbresc România, ci o carte de ficțiune, cu personaje și cu o acțiune pe care mi-aș fi dorit să se fi concentrat mai mult scriitorul.  

vineri, 16 septembrie 2016

„Blestemul zorilor” (Neamul Corbilor, #2) de Lavinia Călina


Volumul Blestemul zorilor poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREADespărțite de încrâncenata luptă a magiei, luptă la care nu și-au dorit să ia parte, reîntâlnirea dintre Nicol și Roxana nu este cea așteptată. Ambele tinere fete intră în mrejele fără scăpare ale propriilor Neamuri, adâncindu-se treptat în fapte care le determină, aparent, să își piardă identitatea. Iar viziunea cea mai întunecată, acea viziune a morții și a crimei de neînchipuit, pare să prindă contur din ce în ce mai puternic. Un contur negru... al destinului neînduplecat. 

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un crezuet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar în adâncul propriului suflet. Lupta abia a început, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi. 

RECENZIA: După modul cum s-a terminat primul volum, Copiii întunericului, tot ce urma să să se întâmple în Blestemul zorilor era posibil. Am fost oarecum derutată în momentul în care am citit primul capitol al volumului, deoarece nu înțelegeam cum de se ajunsese la acea situație, în care personajul respectiv să se comporte în acel fel, fără ca măcar să simtă o oare și care reținere. Și cu toate că am fost lămurită, pe parcurs, despre ce era vorba de fapt, nu pot spune că îmi place foarte mult modul – nu cum a ajuns – în care a evoluat. Și aici mă refer la Nicol, dacă tot am ajuns să deschid acest subiect. Nu o urăsc, departe de mine gândul ăsta, și nici nu o disprețuiesc sau să fiu indiferență față de persoana ei, ci pur și simplu nu am înțeles unele scene în care a apărut ea și deciziile pe care le-a luat; și nu, sunt conștientă de acea parte din carte în care acel ceva s-a întâmplat și a făcut totul să fie atât de ciudat în ochii mei. După toate astea, marea majoritate a acțiunilor ei nu le-am perceput eu ca atare, ci mai mult le-am tratat ca fiind dubioase, în care nu le-am găsit nicio explicație plauzibilă. Ăsta este și motivul pentru care i-am scăzut cărții o stea. 

Toată lumea asta creepy a Neamurilor, în care cei mai slabi încearcă să supraviețuiască, în timp ce puternicii doresc supremația asupra tuturor, îți dă o stare permanentă – pe tot parcursul cărții – de continuă încordare și te face să te simți ca și cum interiorul tău zbiară pentru mai mult. Chiar dacă îți este frică, pe de altă parte nu vrei să se mai oprească. Și nu numai în „Neamul Corbilor” am descoperit că trăiesc asta, în toate cărțile de genul, în care atmosfera dark, incitantă, cu personaje vampiresc de atractive, va trezi mereu ceva în mine, și mă va face de fiecare dată să mă simt atrasă ca și cum mi-ar sufla cineva praf magic în fața ochilor și mi-ar spune pe o voce melodios de dulce și de pisicească: niciodată nu vei ajunge să te saturi de noi, va exista întotdeauna o portiță care te va ademeni se pășești încontinuu în astfel de lumi. Poate că am rămas încă în lumea aceea întunecată din Banda celor șase ciori, poate că sunt încă drogată de personajele acelea învăluite în pulbere demonice – sincer, îmi vine să râd puțin de ceea ce tocmai am scris , dar mai știu și că acea amețeală și acel extaz nu ar fi persistat și până acum dacă nu se datora și acestui volum, Blestemul zorilor. Sunt anumite senzații pe care le simți atunci când citești o carte, pe care nu poți deloc să ți le explici în cuvinte, nu le găsești pe cele potrivite care să se asemene cu acea trăire stranie. Pentru că a fost un pic straniu că am fost fericită în clipa în care un personaj din volum – cineva căruia, de altfel, nu-i port deloc pică și nu-mi doresc să dispară din ultimul volum – a trecut prin niște momente îngrozitoare, pe care nu vrei să le ai nici în cele mai oribile coșmaruri. Dar m-am bucurat foarte mult, deci cred că magia pe care mi-a transmis-o acest volum, și-a făcut efectul, a ajuns acolo unde voia.
"[...] singura clipă în care cineva trăiește cu adevărat e clipa de dinainte de-a muri. E momentul acela când realizezi că nimic din ce ai mai face nu te va salva. Te agăți de clipa aceea și o trăiești cu atâta intensitate cum nu le-ai trăit pe toate celelalte la un loc, căci asta e ultima."
Nu știu să spun dacă Blestemul zorilor a conținut mai multă acțiune decât ce am întâlnit în Copiii întunericului – nu mai cunosc foarte multe detalii din primul volum, deci nu aș putea face o comparație –, în schimb știu sigur că mi-a plăcut mai mult acesta. Poate și pentru că m-a ținut mai mult în tensiune, întâmplările au avut o mai mare gravitate, personajele au suferit schimbări ciudate, drastice, neașteptate, iar finalul – cu toate că nu pot spune că m-a uimit mai mult – m-a lăsat cu mai multe semne de întrebare. La care va trebui să le primesc răspunsul abia anul viitor; dacă nu se va apuca Lavinia Călina de altă carte, așa cum spune la finalul volumului. Dar sper să nu o facă, în ciuda faptului că sunt foarte curioasă cu ce alte idei ne va surprinde. 
"Cu toții avem momente în care judecăm o persoană pentru faptele ei fără a ști cu adevărat ce a împins-o să comită anumite greșeli.
Dintre personaje, cu toate că Nicol a reușit să-mi așeze un văl de ceață, nu pot spune că am plăcut-o mai puțin decât pe Roxana. Dacă după ce am terminat de citit Copiii întunericului, mi-a fost mult mai ușor să aleg între cele două – cine m-ar fi întrebat, înainte să citesc Blestemul zorilor, cu siguranță că aș fi spus Roxana –, acum îmi este de la foarte dificil în sus. Și cred că asta m-a făcut să-mi dau seama de faptul că tot prin ceea ce a trecut Nicol, m-a afectat, ca să zic așa, mai mult decât Roxana. Cu toate că a existat un moment în Blestemul zorilor în care îmi era atât de milă de ea, de am ajuns să mă întreb: de ce toate nenorocirile se sparg în capul ei, de ce trebuie să sufere ea mai mult decât Nicol? Dar apoi totul a luat o întorsătură neașteptată, de parcă cineva s-ar fi așezat în fața mea – eu nedându-mi seama – și a început să bată la niște tobe, făcându-mă să realizez că nu este chiar așa. Nu știu cât ați înțeles voi, cei care nu ați citit încă acest volum, dar mă bazez pe faptul că o să vă lămuriți după terminarea cărții. Cât despre celelalte personaje, cei care îmi urmăriți blogul de mai mult timp știți că am o plăcere vinovată pentru personajele negative – de sex masculin, mai ales, deoarece acestea transmit mai multă duritate, ferocitate –, așa că Radu va rămâne întotdeauna unul dintre preferații mei, când vine vorba de „Neamul Corbilor”. Știu că există posibilitatea să o mierlească în Din negura timpului, dar eu o să continui să sper, până la ultima pagină din carte, că o să trăiască și că o să-și dorească să nu mai aibă puterea supremă asupra tuturor Neamurilor dar nici să-l mai împingă pe Ovidiu să devină unul ca el. Ștefan și Liviu îmi sunt în continuare dragi – e ciudat să cataloghezi două astfel de personaje ca fiind dragi, dar fie –, și mai există vreo două personaje noi care îmi stârnesc curiozitatea, doar că nu le voi mai menționa.

A fost un volum bun, așa cum am spus la început, în unele momente a cam scârțâit puțin, dar per total mi-a plăcut foarte mult. Mă încântă și mă face nespus de curioasă întorsătura de situație spre care s-a îndreptat totul, într-un final – chiar dacă mă și înspăimântă puțin –, așa că aștept cu foarte mare nerăbdare și cu multe întrebări, volumul final. 

luni, 12 septembrie 2016

„Banda celor șase ciori” (Banda celor șase ciori, #1) de Leigh Bardugo

Volumul Banda celor șase ciori poate fi comandat de pe site-ul editurii Trei

DESCRIEREA: Ketterdam: un centru înfloritor al comerțului internațional, unde poți găsi orice dacă ești dispus să plătești prețul – și nimeni nu o știe mai bine decât Kaz Brekker, un hoț de geniu. Lui Kaz i se propune să dea o lovitură extrem de periculoasă, care l-ar putea face putred de bogat. Dar nu poate să acționeze de unul singur...

Așa că iată care este banda lui:

Un condamnat însetat de răzbunare.
Un trăgător împătimit de jocurile de noroc.
Un fugar cu un trecut privilegiat.
O spioană poreclită fantoma.
O Sfâșie-Inimi care își folosește puterea ca să supraviețuiască într-un cartier rău famat.
Un hoț cu darul evadărilor imposibile.

Kaz și echipa lui sunt singurii care pot împiedica distrugerea întregii lumi – dacă nu se ucid mai întâi între ei. 

RECENZIA: Atunci când mi-am cumpărat Banda celor șase ciori, am plecat cu gândul că o să-mi placă cu siguranță și că o să fie surprinzător de întunecată. Poate am fost puțin influențată și de trilogia „Grisha”, de modul lui Leigh Bardugo de a se prezenta ca și aspect fizic, dar și de faptul că îmi doream foarte mult să găsesc acea doză de spaimă pe care am descoperit-o și în cele trei cărți. Nu am fost dezamăgită din acest punct de vedere, așa cum nu am fost tristă ce după ce am terminat volumul și am realizat că, de fapt, mi-a plăcut mult mai mult decât „Grisha”. Am considerat, și încă o fac în continuare, că această serie va fi cu mult mai complexă decât celelalte trei cărți. Poate și pentru că a fost povestit la persoana a treia și am putut să aflu mai multe despre cum gândeau direct personajele – fără a explica doar unul ceea ce credea el despre ele sau ceea ce aflase –, și am fost întâmpinată nu doar de unul, ci de șase caractere principale, ceea ce m-a făcut să fiu mai atentă, să-mi îndrept atenția în mai multe locuri. Pentru că, în ciuda faptului că descrierea se referă se îndreaptă mai mult spre unul singur – Kaz Brekker –, Leig Bardugo nu s-a oprit, cu adevărat, doar la el. Până la urmă vorbim de Banda celor șase ciori

Așa cum se poate da seama, seria se învârte în același univers din „Grisha”, doar că acțiunea nu se petrece în Ravka și în celelalte locuri din apropierea ei, ci mare parte din ea se desfășoară pe alte teritorii și în Ketterdam. Cred că mulți care ați citit trilogia îmi veți da dreptate când voi spune că: Leigh Bardugo, dintre multe scriitoare de fantasy pentru adolescenți, și-a creat una dintre cele mai complexe și mai dificile lumi, dificil de imaginat și aproape imposibil de trăit într-un astfel de tărâm, ca să zic așa. Bineînțeles că aș fi entuziasmată până la cer dacă aș putea să fac parte din ea măcar în vis, darămite să am posibilitatea de a călătorii cu adevărat acolo, dar nu știu cum m-aș putea descurca imediat cum aș pune piciorul fie în Ravka, în Fjerda, Ketterdam sau mai știu eu ce alte teritorii. Cel puțin în ultima dintre ele cred că mi-ar fi cel mai greu, deoarece, prin intermediul personajelor și a ceea ce au fost ele nevoite să simtă de-a lungul timpului, realizez că un loc mai dizgrațios, mai oribil și mai neomenesc decât acolo, nu cred că există un altul în lumea creată de Leigh. Nu, mă corectez, în Curtea de Gheață aș muri după prima jumătate de urmă cum aș fi aruncată în interiorul ei. Până și în Fjerda m-aș putea descurca – dacă nu aș fi precum cei pe care acei oameni îi doresc morți și îi vânează ca pe niște iepuri.   

De multe ori m-am întrebat – fie că citeam din cărțile lui George R. R. Martin, ale lui lui Leigh Bardugo, Victoria Aveyard, Naomi Novik, Simona Stoica și alții pe care i-am citit de acest gen – cum de au fost înzestrați cu o imaginație atât de fascinantă și atât de extraordinară, încât ne-au oferit povești de o surpriză atât de ieșită din comun, încât atunci când terminam ceea ce citeam de la ei, realizam că sunt în realitate de abia după câteva zile. Sunt lumi în care îți dorești cu toată ființa ta să ajungi să fii un personaj, dar sunt, în același timp și adevărate cuști ale morții. Și cred că ăsta este aspectul care le face atât de frumoase, care te atrag atât de mult și care îți creează o dependență dureroasă – vei fi sfâșiat pe dinăuntru dacă nu vei reuși să mai citești ceva de la ei, să afli continuările, să te afunzi în povești noi. Am avut aceleași senzații când am citit „Grisha”, dar când am reintrat în această lume prin intermediul celor șase personaje, a fost cu totul altceva. Dependență mi s-a amplificat de zece ori, de o sută de ori, încât nici nu am realizat când am terminat de citit cele aproape șase sute de pagini; șase sute! Recunosc că din punct de vedere al stilului, Leigh Bardugo nu are unul de o complexitate foarte mare, dar când compensează prin ceea ce îți oferă, prin astfel de personaje, astfel de scene care te țin pe jar și întâmplări pe care nu le-ai mai citit în alte cărți, pe cât de repede citești Banda celor șase ciori, pe atât de greu ți-a fost – și încă îți este, trebuie să fiu sinceră, pentru că eu încă nu mi-am revenit – să accepți că volumul a ajuns la final. E unul dintre scriitorii mei preferați, și orice va publica de acum încolo, nu mă va interesa dacă va fi sau nu pe gustul meu, știu că o să-mi placă și că voi savura cartea la maxim.

Sunt șase ciori, sunt șase bandiți, șase tineri care trebuie să îndeplinească cea mai grea misiune din câte s-a întâlnit. Pe lângă faptul că vor trebui să răpească pe cineva – mai degrabă să facă un bine, în condițiile în care persoana respectivă se află într-o închisoare –, până să ajungă acolo, au o misiune mult mai grea: să intre în Curtea de Gheață. Așa cum ni se precizează și în descriere „dacă nu se ucid mai întâi între ei” –, divergențele dintre cele șase personaje atât de dificile, fiecare cu un trecut foarte greu, dureros, le împiedică să se înțeleagă, să se accepte și să colaboreze. Până la urmă, cu toții vor avea de câștigat de pe urma misiunii. Ni s-au dezvăluit povești îngrozitoare, oribile și atât de urâte încât compasiunea pentru ei nu putea să lipsească. Oricât de puțin și-ar fi dorit să primească. Nu știu dacă aș putea să aleg pe unul din cei șase și să spun: el/ea a avut cea mai nasoală viață dintre toți! Aș fi o ipocrită. De la fiecare poți primi câte o durere extrem de greu de explicat în cuvinte, dar faptul că și-o ascund atât de bine prin ceea ce fac, prin viața pe care o au și prin modul de a aborda lumea înconjurătoare, i-a făcut pe toți puternici. Așa că nu aș putea să-mi aleg un personaj preferat. Sigur, atunci când îmi apar numele lor în față – Kaz, Inej, Mathias, Nina, Jasper și Wylan –, cel pe care l-aș alege ar fi cu siguranță Kaz, dar aici ține mai mult de faptul că sunt fată și că prin ceea ce posed m-a făcut să fiu atrasă întunericul din el, modul lui de-a se îmbrăca și de a vorbi, nicidecum de faptul că ar fi cel mai bun. Și că tot sunt la capitolul Kaz, nu am putut să nu fac o mică comparație între el și Întunecatul. Mi-a fost foarte greu ca, pe parcursul volumului, să nu mă gândesc la firea lui, la modul de a se comporta și la ce a fost supus ca să ajungă așa. Am putut găsi o ușoară asemăna între cei doi, dar cu siguranță că sunt două personaje individualizate, personalizate și foarte diferite. 

Pe parcursul volumului, cei șase au trecut prin diferite întâmplări care le-au pus mai mult sau mai puțin viața în pericol. S-au întâlnit cu tot felul de personaje – cunoscute sau nu –, au avut de înfruntat diferite situații, ca într-un final totul să se termine. Finalul m-a uimit; m-a bulversat și m-a șocat nu pentru că nu ar fi fost posibil o astfel de încheiere, ci pentru că nu credeam că voi ajunge să aștept cartea a doua din serie cu un astfel de sfârșit în cap. Dacă Kaz și echipa lui de ciori au trecut printr-o încercare extraordinar de grea și primejdioasă în Banda celor șase ciori, cred că ceea ce li se va oferi în Crooked Kingdom se va îndrepta spre un cu totul alt nivel. Ceea ce nu poate decât să mă facă mult mai entuziasmată și mult mai nerăbdătoare să-l citesc.

miercuri, 7 septembrie 2016

„Regii timpului” (Regii timpului, #1) de Laura Nureldin

Volumul Regii timpului poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Ce ai face dacă cel mai bun prieten al tău te-ar trimite din greșeală cu o mașină a timpului fix în Persia antică, iar acolo ai fi imediat răpită de eunuci ai haremului mărețului Xerxes? Sau dacă viața ți-ar fi pusă în pericol de nenumărate intrigi de palat într-o societate unde femeia este supusă bărbatului prin tradiție? Sau dacă ar trebui să ieie de soț un rege pe care deja îl cunoști din manualele de istorie, dar căruia trebuie să-i explici că un telefon nu înseamnă să vorbești cu spiritele, automobilele nu sunt care ale zeilor, iar vasul de toaletă este un accesoriu foarte util? Tinerei Nora, un normal locuitor al Los Angeles-ului din zilele noastre, iată că, din întâmplare, chiar i se petrec toate acestea. Și nu disperă, pentru că știe că propria ei personalitate este mai puternică decât niște hopuri banale precum banalele călătorii zilnice între milenii, asasinate pe bandă rulantă sau șocuri culturale de ambele părți. Nu disperă pentru că este o femeie hotărâtă, pragmatică, cu umor, dar și... îndrăgostită. Iar dragostea cere sacrificii, nu? Chiar dacă ajungi Regină.

RECENZIA: De când am citit pentru prima dată titlul și am văzut coperta acestei cărți, sinceră să fiu, nu prea mai conta dacă descrierea mă va atrage, deoarece deja îmi doream foarte mult să citesc povestea, deci pot spune că Laura Nureldin mă corupse deja. Dar după ce cuvintele de pe spatele coperții mi-au ieșit în cale – ca să spun așa –, după ce am aflat că faimosul și mărețul Xerxes va fi unul dintre personajele principale, de curiozitate, am început să mă documentez mai mult despre domnia lui și despre ce a făcut el, mai pe îndelete, cât timp a fost rege. Categoric, după ce am terminat de citit Regii timpului, nu mi l-am putut imagina deloc pe Xerxes din roman, ca fiind nici pe aproape cu cel din 300, ci mai degrabă cu cel interpretat de Luke Goss în filmul O noapte cu regele. Mai romantic, mai înțelegător, mai omenesc cu cei din jurul lui. 

Ideea poveștii este una foarte interesantă, și dacă ar fi să mă întrebe cineva cu ce aș putea să o asemăn – direcția mea neîndreptându-se spre ceva rău –, singura imagine care mi-a apărut în minte ar fi cea din trilogia Culorile dragostei. Dar acolo călătoria în timp este una total diferită, cu interese diferite și cu un parcurs ce duce spre un drum ce nu cred că s-ar putea intersecta vreodată cu cel din Regii timpului. Aș putea, în schimb, să o asemăn cu filmul în care apare Hugh Jackman și Meg Ryan, și anume Kate și Leopold, dar și acolo intervine o poveste diferită. Și, totuși, de ce am simțit nevoia să aduc în discuție trilogia și filmul dacă diferențele sunt destul de mari? Pentru a vă demonstra că, în ciuda faptului că ar părea o poveste comună ce nu vă dă nimic diferit, ce nu v-ar putea surprindă, romanul este unul care te poate bucura și te poate relaxa. Aș minți dacă aș spune că tot ceea ce a creat Laura Nureldin este foarte complex, întorsăturile de situație făcându-te să stai mult pe gânduri; nu este deloc așa. Ba chiar cred că este o poveste foarte lejeră și, până la urmă, nici nu consider că autoarea și-a dorit, atunci când a scris-o, să construiască așa ceva. Și din câte am înțeles, nici nu a făcut-o cu intenția de a o publica. 

Dar asta nu mă oprește din a nu a o analiza și din a nu preciza aspectele care nu mi-au plăcut sau care mi-aș fi dorit să fie mai îmbunătățite. În primul rând, descrierile aproape că lipsesc, ceea ce face și povestea să fie grăbită, acțiunea sărind de la una la alta, de câteva ori nici nu mi-am dat seama cum de s-a ajuns dintr-un loc într-altul. În al doilea rând, unul dintre aspectele care m-au deranjat cel mai mult s-a datorat indiferenței lui Xerxes cu care trata trecerea de la Persia antică la lumea atât de diferită în care trăim noi. Nu am simțit șocul acela care se datorează clipelor când te trezești undeva unde nu ți-ai imagina că vei putea ajunge vreodată. Mai ales că distanța dintre prezent și perioada în care a trăit acesta nu este de cincizeci de ani, ci de două mii cinci sute. Diferențele de trai sunt enorme, nici prin vis nu ar fi putut crede că va ajunge într-un astfel de loc. Și nu mă refer neapărat la diferența aceasta uriașă dintre ani; putea să fie și de zece, tot ar fi trebuit să-l facă pe Xerxes să-și pună niște serioase semne de întrebare. De pildă dacă nu a înnebunit sau – așa cum se credea pe atunci – nu ar fi fost vrăjit de vreo vrăjitoare, de vreun spirit malefic pogorât din ceruri, care dorea să-l pedepsească, oferindu-i tot felul de imagini dubioase și stranii. Accepta mult prea ușor tot ce se întâmpla, se încrederea mult prea repede în tot ceea ce spunea Mora, în condițiile în care, pentru el, ar fi trebuit să rămână, totuși, o străină. Era de acord cu deciziile ei și nu îi cerea prea multe explicații; ceea ce mi s-a părut puțin anormal, știind că regele Xerxes a fost unul dur, cam nemilos. Să ajungă dominat atât de ușor de o femeie, nu prea a fost credibil în ochii mei. Se cunoșteau de foarte puțin timp iar el deja simțea că nu mai putea trăi, de acum încolo, fără ea. 

Cât despre Mora – dacă tot am adus-o în discuție –, i-am înțeles caracterul, modul de a se comporta, sarcasmul, ironiile la care îi plăcea să apeleze. Au fost momente în care chiar savuram cu plăcere replicile ei, dar au existat și dăți în care – și aici pot include și unele personaje din Persia antică – limbajul pe care îl aborda, vocabularul, cuvintele pe care le folosea, nu își aveau locul deloc pe atunci. Aș putea spune că au fost puțin exagerate și nelalocul lor. La fel cum și modul prin care Mora putea călători în trecut a fost mult prea simplificat. Nu sunt o expertă în chestiile științifico-fantastice – de fapt sunt chiar foarte praf și pe dinafară –, nu aș putea spune că niște explicații mai amănunțite despre cum a reușit prietenul ei, Alex, să ajungă la acel stagiu, m-ar fi făcut să înțeleg mai bine. Dar aș fi sperat, totuși, să văd o mașinărie, nu doar un simplu laptop. M-aș fi așteptat ca tot procesul pe care trebuia să-l urmeze Mora pentru a călătorii în trecut să nu se oprească doar la o simplă atingere, ci la ceva de o complexitate mult mai mare. Și nu, Alex, nici eu nu m-am uitat prea mult la Star Trek! De fapt nu am fost niciodată interesată de nimic din ce ține de lumea aceea, nici de Star Wars.  

Dacă aspectele pe care le-am menționat mai sus ar fi fost mult mai detaliate sau îmbunătățite, cu siguranță că Regii timpului ar fi fost o poveste extraordinară, dar așa, este ceva simplu, cu o idee care ar fi permis mult mai multe. Și, cu toate astea, lăsând aceste lucruri la o parte, privind povestea și dintr-o altă perspectivă, Regii timpului a fost și cred că este o carte potrivită pentru zilele frumoase de primăvară și de vară, în care îți dorești să citești ceva care să nu te solicite, ci care să fie ușor și repede de parcurs, la final sperând că autoarea își va dori să ofere și o continuare cititorilor. Pentru că, după modul în care s-a terminat povestea, cu siguranță că Laura Nureldin ne-a dat un mic indiciu prin care s-ar gândi că ar vrea să ne ofere și volumul doi.

vineri, 2 septembrie 2016

„Rockstar” de Cristina Nemerovschi

Romanul Rockstar poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Storm are 21 de ani și este solistul unei trupe rock în plină ascensiune. E rebel, adorat de fani, charistatic, invidiat, dar o traumă din trecut îl face să nu se bucure pe deplin de viața care, privită din afară, pare perfectă. Când hotărăște, după un concert și un after pary dezlănțuit, să plece în căutarea Lolei – The Punk Rock Goddess, idolul său –, speră ca ea să-l ajute să-și găsească drumul. Dar călătoria alături de Lola se va transforma în ceva neașteptat, care îl face să înțeleagă tot mai multe despre muzică, fani, idoli, moarte, pierderi și mai ales despre lupta cu demonii tăi. Pentru că, la final, „tot ce contează e să rămâi în viață”.

RECENZIA: Nu mai știu când am terminat Rockstar-ul de citit, cred că sunt ceva săptămâni în spate, dar un lucru încă mi-a rămas clar în minte: după ce am ajuns la ultima propoziție și mi-am dat seama că timpul a trecut pe lângă mine, fără să-mi dau seama, că povestea pe care am descoperit-o printre paginile cărții, a fost una dintre cele mai frumoase și mai emoționante care mi-au fost dat să le găsesc vreodată. Am ajuns să trăiesc  pentru că am simțit că am trăit cu adevărat povestea lui Storm – și să am niște sentimente pe care nu credeam că voi ajunge să consider dureroase. Nu m-am simțit foarte bine în timp ce mă apropiam, și știam că o fac, de acele părți în care Storm ne mai împărtășea alte câteva frânturi din trecutul lui... și al lui Fire. Nu m-am simțit confortabil deoarece știam că iubirea, în acel context, mă va face să mă întristez, nicidecum să mă bucur, să fiu fericită și să parcurg cartea într-un ritm alert; pentru că era simplă. Nu a fost genul acela de carte simplă – așa cum nu sunt, în general, cele scrise de Cristina –, și cred că singurul motiv pentru care am nu mi-am dat seama când am ajuns la final a fost pentru că voiam să știu cum se termină; voiam să zâmbesc și să mă bucur pentru Storm. Până atunci am stat într-o continuă tensiune, citind cu atenție și reflectând la fiecare poveste pe care o spunea Storm, și mi-am dat seama că, oricât de fericită și zâmbăreță ar fi o persoană la suprafață, nu trebuie să trăiești cu impresia că așa este și în interior. Cu atât mai mult una cunoscută, urmărită la fiecare pas de fani, care trebuie să pară că totul este ok, neoferind șansa vânătorilor de bârfe și scandaluri, să primească o firimitură dintr-o viitoare poveste pe care ar putea să o construiască; ce nu ar avea, cu adevărat, nici o legătură cu tine.
"Nu există drumuri bune și căi greșite. Pur și simplu, nu există. Când vei găsi drumul tău, vei ști. Te vei simți viu și vei ști. Întotdeauna."
"Ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi  nu neapărat ultima, dar ca și cum nu am avea nimic de pierdut. Ca și cum pe lume nu ar exista și nu ar fi existat niciodată monștri, și amintiri care îți sfâșie inima, și demoni care îți cuprind mintea atunci când speri că începi să uiți și să te vindeci. "
Mi-a plăcut foarte mult ce a reușit Cristina să arate prin Rockstar. Multă lume spune că ceea ce scrise ea conține numai vulgaritate și chestii pe care nu le-au mai întâlnit în alte cărți pe care le-au citit, și că lor nu li se pare normal și alte alea. În orice caz, chestii care nu ar trebui să cântărească atât de mult, când mesajul pe care Cristina dorește să-l ofere, ar trebui luat în considerare. Pentru cei care încă trăiesc cu stupida idee că ea doar în felul ăsta își construiește personajele, țin să îi anunț că Rockstar este cuminte; un cuvânt destul de penibil, dar care spune totul. O dovadă a faptului că – dacă până acum ai stat departe de romanele ei – acum nu mai ai nici un motiv plauzibil să-ți faci cruce atunci când vezi vreo carte de a ei. Bine, nici Păpușile, din câte îmi amintesc, nu cred că a fost pe aceeași lungime de undă cu Sânge satanic sau nymphette_dark99, din această privință.  
"Și îmi pierdusem drumul, iar o ființă care și-a pierdut drumul și sensul nu poate oferi nimănui iubire." 
"Și, mi-am mai zis, dacă faci întotdeauna numai ce simți tu, nu ceea ce se face sau îți dictează alții, nu ai de ce să regreți într-o bună zi că ți-ai irosit viața. "
Când am fost la lansarea cărții la Bookfest, Cristina Nemerovschi a spus că povestea lui Storm ar putea fi o continuare la ce va simți Dora, peste ani, după moartea Lunei. Dar ar exista câteva persoane care s-ar trezi să spună că ceea ce a existat între Storm și Fire – legătura de sânge –, nu prea se poate compara cu dragostea dintre Dora și Luna. Că între cei doi și ele a fost vorba de o intensitate mult mai mare, dar îmi este greu să cred că atunci când spui iubire, există mai multe categorii și că fiecare are un anumit nivel până unde poate ajunge. Greșit! Iubirea nu impune legi, reguli. Nu te obligă să-ți iubești sufletul pereche – sau prietenul, sau părintele, sau orice altfel de persoană de care te simți legat – până la un anumit punct, și apoi când ai ajuns acolo să realizez că nu există mai mult de atât. Iubirea nu cred că are limite pentru nimic. Ea doar vine, se instalează în sufletul tău și îți ordonă să faci doar un singur lucru: să dai tot ce e mai bun din tine pentru persoana pe care o iubești. Și chiar cred că Storm a fost genul de personaj care ne-a făcut să vedem în viitorul Dorei și chiar mi-ar plăcea ca și să ajungă, la final, să fie așa. Pentru că, sinceră să fiu, nici dacă nu ne-ar fi spus Cristina de acest lucru, cu siguranță că m-aș fi dus puțin cu gândul la Păpușile. În orice cartea de-a Cristinei cred că vei putea să-ți amintești, într-o oarecare măsură, de personajele ei. Ca și cum nu ți-ar da voie să le uiți, să le abandonezi. Ceea ce mi se pare extraordinar de frumos! Și nu mă refer neapărat la ceea ce fac personajele respective, la întâmplările spontane prin care trec, cât la modul profund de-a se dedica unui anumit lucru: muzica, o anumită persoană, dorința de a nu fi o clonă a societății în care trăim.
"<< Nu lăsa nimic din ce-ți iese în cale netrăit. Pentru că nu o să-ți mai iasă niciodată în întâmpinare în felul ăsta sau, dacă o va face, tu nu vei mai fi la fel. >>"
"Cele mai grele bătălii se dau atunci când dușmanul tău de moarte e ascuns în tine, și trebuie să lupți cu el, luptând cu tine, trebuie să-l smulgi din tine sau să-l adormi pentru o vreme, dacă vrei să reușești."
Știam că o să-mi placă, aveam o presimțire că foarte, foarte mult, dar, în același timp, nici nu știam la ce să mă aștept de la ea. Storm a fost un personaj enigmatic, și nici acum, după ce am terminat cartea, nu cred că am aflat totul despre el. Rockstar este, categoric, cea mai bună carte a Cristinei Nemerovschi, și mi-a plăcut atât de mult încât nici nu prea pot descrie în cuvinte tot ce am simțit. Recenzia este una scurtă, destul de sărăcăcioasă, aș putea spune, – poate se datorează și faptului că scriu recenzia la câteva săptămâni după ce am citit-o, astfel că am mai uitat câteva chestii din ea –, și poate că nu am reușit să vă conving cât de bună a fost, dar cred că nu vă veți da seama decât atunci când o să o citiți. Cu toate că majoritatea romanelor pe care le-am citit de la ea au fost foarte bune – cu celelalte poate că nu am reușit eu să mă împac cu personajele –, nu știu dacă va reuși o alta să o întreacă, prea curând. Ea a reușit de foarte multe ori să mă surprindă atunci când mă așteptam mai puțin, dar Rockstar-ul a fost altceva; așa cum am spus, surprinde, deci nu se știe ce ne va pregăti în viitor. Dar aștept următoarea carte cu foarte mult entuziasm. 
"Fiindcă, cu cât îl alegi mai târziu, cresc șansele ca ăla să nu fie drumul tău. Pentru că îl alegi mult mai rațional, pentru că faci tabele din care vezi care sunt avantajele și dezavantajele lui. Or, așa cum spunea Fire, nu există alegeri greșite, însă pe drumul tău e musai să te simți viu. Dacă nu te simți viu, nu e ăla  a al altcuiva. Și, dacă mergi pe drumul altcuiva, la un moment dat ar putea să vină posesorul de drept și să te dea la o parte. Sau, pur și simplu, să meargă mai bine decât tine pe el, să ți-o ia înainte."
"Viața e un șir de momente în care te recompui: ești mai viu cu cât de doare mai mult, și după fiecare durere trebuie să te aduni, s-o iei de la zero într-un fel, să construiești sentimente. Și, mai ales, abilitatea de-a simți, care e deteriorată de durerile adevărate, cele care împietresc ființa."

joi, 1 septembrie 2016

Wrap-up | August 2016

Vacanța s-a terminat (cea în care am fost plecată din oraș), și cu toate că se mai resimt câteva firimituri de regrete, pe ici pe colo, trebuie să îmi reintru în ritm. Până acum nu prea am reușit, și asta se poate observa din titlurile pe care le-am scris mai jos, dintre care doar două dintre ele beneficiind de recenzii pe blog. Dar să zicem că am o scuză, că am reînceput să fac altceva și că îmi ocupă destul de mult timp. Din cauza aceasta nici nu voi scrie foarte multe despre cele care nu au recenzii; voi menționa tot ce voi avea de menționat, atunci când va fi cazul.

Oricum, sper să reușesc să le scriu cât mai repede, deoarece îmi cam stau în cap și ori de câte ori doresc să fac altceva, îmi aduc aminte de faptul că am niște restanțe de plătit; care nu mai pot aștepta foarte mult, din cauză că încep să uit din evenimentele din cărți. Așa că, în altă ordine de idei (și pentru că am terminat ce aveam de spus aici), vă voi lăsa cu wrap-up-ul lunii august. 
  1. Dincolo (Am murit, din fericire #3), de Theo Anghel. "Sfârșitul, cu toate că m-a făcut să strâng cu putere din ochi, cu toate că a reușit să mă facă să înghit în sec, Theo Anghel tot a reușit – prin sarcasmul, amuzamentul cu care ne-a învățat de la Oriana – să ne așeze chiar și un mic zâmbet pe buze. Încă mai sper ca ceea ce ne-a lăsat ea să credem la final, să nu se petreacă, nu acum, nu când perspectiva mea a reușit să se schimbe într-o altă direcție. Ar fi o nebunie totală pentru sufletul, pentru tot ce a reușit să construiască mintea mea de-a lungul acestor trei volume, ar fi cred că un șoc mult prea mare pentru unii cititori... dar și pentru mine, de ce nu. [...]" 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  2. Quasar, de Ana MănescuToate cele zece mici povești mi-au plăcut extraordinar de mult, fiecare m-a lăsat cu câte altceva de pe urma lecturării ei – nu neapărat o învățătură, cât o anumită senzație, un anumit sentiment –, așa că aș fi o ipocrită să spun că X a fost oribilă doar pentru că nu am înțeles-o la momentul potrivit. Dar așa cum se întâmplă mereu când citești o carte de short stories, există câteva care ți-au oferit o cantitate mai mare de pulbere sau un quasar care să te vrăjească mai mult. Iar acelea au fost: „Apocalypse, please”, „... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă”, „Hanul” și „Prima bătaie, ultima tresărire.” În afară de asta, când lângă astfel de povești se mai alătură și versurile unor melodii pe care le-ai adorat sau fragmentele din cărțile care ți-au plăcut foarte mult, gura ți se închide automat, urechile pierd orice contact cu sunetele din jur, nările pierzând toate mirosurile înconjurătoare, ochii fiind singurii care mai pot reacționa. Pentru că ești disperat să citești! 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  3. Rockstar, de Cristina Nemerovschi. Mi-a plăcut extraordinar de mult! Consider că este cea mai bună carte pe care am citit-o de la autoare, într-atât de bună încât nu am putut rezista să nu o pun la favoritele dintotdeauna. 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  4. Regii timpului, de Laura Nureldin. A fost o carte lejeră, relaxantă, dar cam atât. Totul s-a întâmplat mult prea repede, iar personajele mi s-a părut că se comportau, uneori, cum nu ar trebui să o facă. 3 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  5. Banda celor șase ciori (Banda celor șase ciori #1), de Leigh Bardugo. E mult, mult mai bună decât trilogia „Grisha”, și din câte am auzit într-un interviu dat autoarei, seria se va putea citi și fără să fi lecturat, înainte, trilogia. Deci, cei care nu s-au împăcat foarte bine cu „Grisha” și ar vrea să le dea o șansă celor șase super-mega- extraordinar de mișto personaje, o pot face fără nicio problemă. Și o să mai spun doar un cuvânt: Kaz! 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.