vineri, 2 septembrie 2016

„Rockstar” de Cristina Nemerovschi

Romanul Rockstar poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Storm are 21 de ani și este solistul unei trupe rock în plină ascensiune. E rebel, adorat de fani, charistatic, invidiat, dar o traumă din trecut îl face să nu se bucure pe deplin de viața care, privită din afară, pare perfectă. Când hotărăște, după un concert și un after pary dezlănțuit, să plece în căutarea Lolei – The Punk Rock Goddess, idolul său –, speră ca ea să-l ajute să-și găsească drumul. Dar călătoria alături de Lola se va transforma în ceva neașteptat, care îl face să înțeleagă tot mai multe despre muzică, fani, idoli, moarte, pierderi și mai ales despre lupta cu demonii tăi. Pentru că, la final, „tot ce contează e să rămâi în viață”.

RECENZIA: Nu mai știu când am terminat Rockstar-ul de citit, cred că sunt ceva săptămâni în spate, dar un lucru încă mi-a rămas clar în minte: după ce am ajuns la ultima propoziție și mi-am dat seama că timpul a trecut pe lângă mine, fără să-mi dau seama, că povestea pe care am descoperit-o printre paginile cărții, a fost una dintre cele mai frumoase și mai emoționante care mi-au fost dat să le găsesc vreodată. Am ajuns să trăiesc  pentru că am simțit că am trăit cu adevărat povestea lui Storm – și să am niște sentimente pe care nu credeam că voi ajunge să consider dureroase. Nu m-am simțit foarte bine în timp ce mă apropiam, și știam că o fac, de acele părți în care Storm ne mai împărtășea alte câteva frânturi din trecutul lui... și al lui Fire. Nu m-am simțit confortabil deoarece știam că iubirea, în acel context, mă va face să mă întristez, nicidecum să mă bucur, să fiu fericită și să parcurg cartea într-un ritm alert; pentru că era simplă. Nu a fost genul acela de carte simplă – așa cum nu sunt, în general, cele scrise de Cristina –, și cred că singurul motiv pentru care am nu mi-am dat seama când am ajuns la final a fost pentru că voiam să știu cum se termină; voiam să zâmbesc și să mă bucur pentru Storm. Până atunci am stat într-o continuă tensiune, citind cu atenție și reflectând la fiecare poveste pe care o spunea Storm, și mi-am dat seama că, oricât de fericită și zâmbăreță ar fi o persoană la suprafață, nu trebuie să trăiești cu impresia că așa este și în interior. Cu atât mai mult una cunoscută, urmărită la fiecare pas de fani, care trebuie să pară că totul este ok, neoferind șansa vânătorilor de bârfe și scandaluri, să primească o firimitură dintr-o viitoare poveste pe care ar putea să o construiască; ce nu ar avea, cu adevărat, nici o legătură cu tine.
"Nu există drumuri bune și căi greșite. Pur și simplu, nu există. Când vei găsi drumul tău, vei ști. Te vei simți viu și vei ști. Întotdeauna."
"Ar trebui să ne trăim fiecare zi ca și cum ar fi  nu neapărat ultima, dar ca și cum nu am avea nimic de pierdut. Ca și cum pe lume nu ar exista și nu ar fi existat niciodată monștri, și amintiri care îți sfâșie inima, și demoni care îți cuprind mintea atunci când speri că începi să uiți și să te vindeci. "
Mi-a plăcut foarte mult ce a reușit Cristina să arate prin Rockstar. Multă lume spune că ceea ce scrise ea conține numai vulgaritate și chestii pe care nu le-au mai întâlnit în alte cărți pe care le-au citit, și că lor nu li se pare normal și alte alea. În orice caz, chestii care nu ar trebui să cântărească atât de mult, când mesajul pe care Cristina dorește să-l ofere, ar trebui luat în considerare. Pentru cei care încă trăiesc cu stupida idee că ea doar în felul ăsta își construiește personajele, țin să îi anunț că Rockstar este cuminte; un cuvânt destul de penibil, dar care spune totul. O dovadă a faptului că – dacă până acum ai stat departe de romanele ei – acum nu mai ai nici un motiv plauzibil să-ți faci cruce atunci când vezi vreo carte de a ei. Bine, nici Păpușile, din câte îmi amintesc, nu cred că a fost pe aceeași lungime de undă cu Sânge satanic sau nymphette_dark99, din această privință.  
"Și îmi pierdusem drumul, iar o ființă care și-a pierdut drumul și sensul nu poate oferi nimănui iubire." 
"Și, mi-am mai zis, dacă faci întotdeauna numai ce simți tu, nu ceea ce se face sau îți dictează alții, nu ai de ce să regreți într-o bună zi că ți-ai irosit viața. "
Când am fost la lansarea cărții la Bookfest, Cristina Nemerovschi a spus că povestea lui Storm ar putea fi o continuare la ce va simți Dora, peste ani, după moartea Lunei. Dar ar exista câteva persoane care s-ar trezi să spună că ceea ce a existat între Storm și Fire – legătura de sânge –, nu prea se poate compara cu dragostea dintre Dora și Luna. Că între cei doi și ele a fost vorba de o intensitate mult mai mare, dar îmi este greu să cred că atunci când spui iubire, există mai multe categorii și că fiecare are un anumit nivel până unde poate ajunge. Greșit! Iubirea nu impune legi, reguli. Nu te obligă să-ți iubești sufletul pereche – sau prietenul, sau părintele, sau orice altfel de persoană de care te simți legat – până la un anumit punct, și apoi când ai ajuns acolo să realizez că nu există mai mult de atât. Iubirea nu cred că are limite pentru nimic. Ea doar vine, se instalează în sufletul tău și îți ordonă să faci doar un singur lucru: să dai tot ce e mai bun din tine pentru persoana pe care o iubești. Și chiar cred că Storm a fost genul de personaj care ne-a făcut să vedem în viitorul Dorei și chiar mi-ar plăcea ca și să ajungă, la final, să fie așa. Pentru că, sinceră să fiu, nici dacă nu ne-ar fi spus Cristina de acest lucru, cu siguranță că m-aș fi dus puțin cu gândul la Păpușile. În orice cartea de-a Cristinei cred că vei putea să-ți amintești, într-o oarecare măsură, de personajele ei. Ca și cum nu ți-ar da voie să le uiți, să le abandonezi. Ceea ce mi se pare extraordinar de frumos! Și nu mă refer neapărat la ceea ce fac personajele respective, la întâmplările spontane prin care trec, cât la modul profund de-a se dedica unui anumit lucru: muzica, o anumită persoană, dorința de a nu fi o clonă a societății în care trăim.
"<< Nu lăsa nimic din ce-ți iese în cale netrăit. Pentru că nu o să-ți mai iasă niciodată în întâmpinare în felul ăsta sau, dacă o va face, tu nu vei mai fi la fel. >>"
"Cele mai grele bătălii se dau atunci când dușmanul tău de moarte e ascuns în tine, și trebuie să lupți cu el, luptând cu tine, trebuie să-l smulgi din tine sau să-l adormi pentru o vreme, dacă vrei să reușești."
Știam că o să-mi placă, aveam o presimțire că foarte, foarte mult, dar, în același timp, nici nu știam la ce să mă aștept de la ea. Storm a fost un personaj enigmatic, și nici acum, după ce am terminat cartea, nu cred că am aflat totul despre el. Rockstar este, categoric, cea mai bună carte a Cristinei Nemerovschi, și mi-a plăcut atât de mult încât nici nu prea pot descrie în cuvinte tot ce am simțit. Recenzia este una scurtă, destul de sărăcăcioasă, aș putea spune, – poate se datorează și faptului că scriu recenzia la câteva săptămâni după ce am citit-o, astfel că am mai uitat câteva chestii din ea –, și poate că nu am reușit să vă conving cât de bună a fost, dar cred că nu vă veți da seama decât atunci când o să o citiți. Cu toate că majoritatea romanelor pe care le-am citit de la ea au fost foarte bune – cu celelalte poate că nu am reușit eu să mă împac cu personajele –, nu știu dacă va reuși o alta să o întreacă, prea curând. Ea a reușit de foarte multe ori să mă surprindă atunci când mă așteptam mai puțin, dar Rockstar-ul a fost altceva; așa cum am spus, surprinde, deci nu se știe ce ne va pregăti în viitor. Dar aștept următoarea carte cu foarte mult entuziasm. 
"Fiindcă, cu cât îl alegi mai târziu, cresc șansele ca ăla să nu fie drumul tău. Pentru că îl alegi mult mai rațional, pentru că faci tabele din care vezi care sunt avantajele și dezavantajele lui. Or, așa cum spunea Fire, nu există alegeri greșite, însă pe drumul tău e musai să te simți viu. Dacă nu te simți viu, nu e ăla  a al altcuiva. Și, dacă mergi pe drumul altcuiva, la un moment dat ar putea să vină posesorul de drept și să te dea la o parte. Sau, pur și simplu, să meargă mai bine decât tine pe el, să ți-o ia înainte."
"Viața e un șir de momente în care te recompui: ești mai viu cu cât de doare mai mult, și după fiecare durere trebuie să te aduni, s-o iei de la zero într-un fel, să construiești sentimente. Și, mai ales, abilitatea de-a simți, care e deteriorată de durerile adevărate, cele care împietresc ființa."