duminică, 20 august 2017

„Regina Victoria. Secretele unei epoci” de Matthew Dennison

Cartea Regina Victoria. Secretele unei epoci poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Colecția Corint Istorie vă prezintă un nou volum dedicat biografiei uneia dintre femeile puternice ale istoriei lumii, un suveran care a reinventat conceptul de regalitate. Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison.

Regina Victoria a fost suverană a contradicțiilor. Un amalgam de sentimentalism și emfază, teamă de intelectualism și interes pentru noile tehnologii, romantism și modestie. Caracterul acestei regine ilustrează perfect atmosfera unei epoci căreia i-a dat numele. A fost pasionată de fotografie, de călătorii cu trenul și de artă modernă. Este cea care a reinventat instituția monarhică.

Viu, spiritual și accesibil, volumul Regina Victoria. Secretele unei epoci reprezintă o evaluare obiectivă a caracterului capricios și al impactului personalității suveranei engleze, fiind scris cu multă ironie, talent și acribie. 

RECENZIA: De câțiva ani am devenit fascinată de cărțile cu tematică istorică, fie că a fost vorba de ficțiune în care au fost introduse elemente din istorie, fie de volumele de biografie, ale unor figuri din trecut care m-au interesat, atrăgându-mi mai mult atenția. Cu toate că sunt atrasă de istoria României și ocazional de cea a Rusiei, când a fost vorba de regii și reginele cu cea mai mare influență pentru dorința de a afla mai mult, conducătorii Marii Britanii au avut mereu întâietate, atrăgându-mă precum un magnet. De la Războiul celor Două Roze  și tot ce a fost în interiorul ei , Henric al VIII-lea cu a lui Anne Boleyn, până la regina Victoria, mai apropiată ca ani, de vremurile noastre. Nu știu cum s-a făcut, dar mereu au avut un farmec aparte, o magie care mereu mă îmbia spre a vrea mai mult, un mister aproape fantastic, încât cu greu am putut să fiu oprită și cu motive destul de solide din a nu-mi cumpăra orice carte pe care o vedeam prin librării, legat de cei menționați mai sus. În afară de regina Victoria, cea a cărui interes este mai fragil, de puțin timp devenind interesată de viața pe care a avut-o și de ce a lăsat în urmă Marii Britanii, dar și întregii Europe, deopotrivă. 

Sincer, nici nu știu cum să continui această recenzie, deoarece, din păcate nu prea am de spus lucruri bune despre cartea de față. Și când vine vorba de păreri nu foarte fericite, cuvintele niciodată nu sunt la ele acasă, din cauza aceasta mi-a luat și atât de mult ca să mă dezmeticesc din a mă apuca să o scriu. Motivul pentru care am citit mai mult forțată cartea, motivul pentru care nu m-am încumetat să îi dau mai mult de două stele pe Goodreads – singura carte care a primit, până acum, în acest an, această notă  s-a datorat numai și numai autorului. Modul cum a aranjat informațiile, cum a povestit și abundența de citate, mai mult m-au zăpăcit, încât ajunsesem să nu mai înțeleg absolut nimic. Am vrut să citesc o carte despre regina Victoria, despre viața ei și despre modul cum a domnit, nu despre atâția și atâția oameni, introduși haotic, fără nicio schemă. Se trecea de la o idee la alta, se mai introducea câte un citat care pentru mine, cel puțin, nu a avut niciun sens ce se spunea în el. Când în sfârșit ni se relata ceva despre regina Victoria  în acel moment sperând atât de aprig că autorul mă va duce acolo unde îmi doresc , imediat se sărea la altă idee, erau descrise prea amănunțit anumite lucruri, încât m-au plictisit într-un mod groaznic. Inițial am crezut că doar eu am avut o problemă cu această carte, dar după ce am mai citit și câteva recenzii de pe Goodreads  nu tocmai măgulitoare , dar și când ochii mi-au picat pe nota pe care o avea cartea, mi-am dat seama că poate nu eu eram cea cu capul în jos, ci într-adevăr ceea ce scrisese Matthew Dennison era o totală harababură.

Mai sus am precizat faptul că mi-a fost nespus de greu să mă apuc să scriu recenzia din cauză că îmi era dificil să vorbesc într-un mod neplăcut despre ea, dar și pentru că îmi dădusem seama că în biblioteca mea se mai afla o carte despre câteva regine ale Europei, printre care se afla și regina Victoria; Saga reginelor de Jean des Cars. Și cum autorul era unul pe care îl apreciam foarte mult, plăcându-mi modul lui de-a povesti, mi-am spus că poate voi fi salvată dacă voi citi de acolo despre ea, astfel având material pentru a o descrie pe regina Victoria. Pentru că îmi doream să vin și cu aspecte frumoase în recenzie, care să nu întunece cu totul părerea; cu toate că avea să claseze cartea lui Matthew Dennison pe un loc și mai jos. Am citit despre fiecare regină în parte și după ce am parcurs și paginile destinate reginei Victoria, parcă mintea mea se mai limpezise, fragmentele se uniseră și povestea vieții ei mergea pe un făgaș lin, de înțeles. Ceea ce m-a uimit  cu toate că știam de modul frumos în care scria Jean des Cars , deoarece acest autor a reușit să redea tot ce îmi dorisem, în numai douăzeci de pagini, în timp ce cartea de față nu a putut să o facă în două sute și ceva. Mi se pare uimitor, dar și puțin revoltător.  

Pentru mine regina Victoria, când vine vorba de femeile istorice ale Marii Britanii, categoric nu este cea preferată, deoarece câteva trepte mai sus încă se regăsesc Anne Boleyn, Elisabeth de York și Sissi, dar categoric nu mi-a rămas indiferentă și nici nu voi mai trece cu vederea atunci când voi găsi vreo informație despre ea (Și în sfârșit voi putea începe serialul Victoria, pe care l-am tot amânat de atâtea ori!). A fost o persoană puternică, care nu prea s-a lăsat ușor de condus, de manipulat, iar ceea ce m-a determinat să o consider astfel a fost momentul în care, după moartea lui William al IV-lea, când aceasta avea doar optsprezece ani și i-a urmat imediat pe tron, toată lumea se aștepta ca mama ei, contesa de Kent, să o dirijeze mai mult, să ia ea deciziile pentru ea, deoarece s-ar fi așteptat ca Victoria să nu fie pregătită pentru o așa responsabilitate uriașă, atât de brusc. Dar ceea ce a făcut aceasta a uimit pe toată lumea: nu doar că nu a acceptat nimic de la mama ei, dar a și trimis-o de lângă ea. Ceea ce mi s-a părut o decizie luată cu sânge rece, o decizie care trecuse peste afecțiune; suflul de conducător pusese stăpânire pe ea. Iar decizia de față nu a fost singura care m-a determinat să îmi dau seama cât de puternică și ambițioasă fusese. Un alt aspect pe care l-am apreciat nespus de mult la aceasta s-a datorat modului cum își iubea soțul, pe prințul Albert, cât de mult ținuse la el, dar și cât de adânc suferise pentru moartea lui. Și că tot aduc vorba de prințul Albert, el nu prea a fost iubit de către poporul englez, deoarece provenea din latura germanică  așa cum și o fărâmă din Victoria se afla din neam german , iar supușii și nobilimea credeau că prea multe părți germanice puseseră stăpânire pe Marea Britanie. Nu o să o lungesc mai mult, dar ideea este că după ce Victoria s-a căsătorit cu Albert, l-a deposedat de așa-zisa latură nemțească – sau el alesese, nu mai țin bine minte , devenind astfel englez. Doar că un englez fără niciun ban. Așa că pentru supuși era un lucru foarte urât, și oricât bine ar fi adus Albert pentru Marea Britanie, nimeni nu avea cum să uite că el tot un sărac era. Dar după ce acesta a murit, cu toții au realizat ce prinț bun pierduseră. Ceea ce mi se pare – ca și în zilele noastre – o dovadă de mare ipocrizie, dar și o mică urmă de respect scăzut față de persoana respectivă.

Nu aș vrea să mai spun nimic despre carte, deoarece nu aș ști ce lucru bun să spun despre ea, și poate că eu am fost prea dură și puțin exagerată, dar cum nu a reușit să îmi transmită decât plictiseală și enervare, pot presupune că asta e, chiar nu a fost pe placul meu stilul și modul autorului de a relata totul. Așa că o să închei aici recenzia, spunându-vă că dacă vreți să vă convingeți singuri – cine știe, poate vouă o să vă placă mai mult , vă îndemn să o cumpărați, dar eu nu o pot recomanda, din păcate. Și îmi pare foarte rău pentru asta, deoarece regina Victoria ar fi meritat mai mult de atât din partea mea. 

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

miercuri, 9 august 2017

„Acest cântec neîmblânzit” (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab

Primul volum al seriei Monștrii din Verity, poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să-l plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor importanți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acordat al muzicii? Când se ivește ocazia de a o supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIA: Din câte îmi aduc aminte, Acest cântec neîmblânzit a fost prima carte tradusă la editura Herg Benet, pe care mi-am dorit nespus de mult să o citesc. Și cu toate că afinitatea pentru cărțile distopice s-a cam diminuat cu timpul, ceva mi-a spus că volumul de față va fi destul de diferit față de celelalte cărți de genul pe care le-am citit; plus că după ce am terminat de citit Anomalii, credeți-mă, am ajuns să nu mai desconsider nicio distopie până ce nu am o experiență proprie cu respectiva carte. După ce dezamăgirea pe care am avut-o după ce am citit Divergent și după alte câteva care, cu toate că au fost niște lecturi plăcute, nu am rămas cu foarte multe detalii care să mă determine să le consider nespus de originale, Acest cântec neîmblânzit pot spune că a fost mai mult decât niște lupte pentru redobândirea așa-zisei libertăți și îndepărtarea conducătorului meschin și care, aparent ar fi dorit prosperitate și siguranță oamenilor, de pe tronul așezat acolo sus. Și mă întristez când văd că distopii mult mai interesante și cu subiecte de zece ori mai bune sunt ținute într-o umbră groasă, în timp ce altele de genul ies atât de mult în evidență, pentru aproape nimic. Dar, din păcate și din câte am tot observat, acesta este cursul normal și obișnuit cu care am fost învățați, noi cei care ajungem să citim întâi cărțile, ca apoi să vizionăm ecranizările.

Acest cântec neîmblânzit ascunde o lume întunecată, împărțită în două de parcă bariera despărțitoare ar ține la distanță binele de rău, siguranța de primejdie. Pentru că, pentru oamenii inocenți care le-a fost oferit doar stratul de la suprafață, faptul că plătesc pentru a fi ținuți la depărtare de sufletele primejdioase și care le-ar aduce – prin ceea ce fac – o moarte grea și dureroasă, partea în care se găsesc așa-zisele creaturi monstruoase se află doar acolo și vor rămâne doar în acel loc, departe de familiile lor. Și mi s-a făcut groaznic de milă pentru cei care sunt aburiți cu o siguranță ce a fost introdusă în niște metale ce – vezi, Doamne! – ar face diferența între cei care merită să trăiască și cei care sunt lăsați la mila acelor monștri, viitoare festine pentru sufletele lor criminale. Și cu toate că am simțit o oarecare milă pentru toți locuitorii din Verity, nu pot spune că nu m-a fascinat toată acea lume creată de Victoria Schwab, întunericul, alura de moarte și de teamă continuă pe care o trăiau oamenii și de care încercau să se ferească, uneori în zadar. Am fost fascinată într-un mod macabru de cum și-a creat personajele negative – corsaii, malachaii și sunaii –, de motivele pentru care prindeau viață și de toată povestea care a existat în spatele lor, într-atât de mult încât ajunsesem să îmi imaginez tot felul de chestii, imagini ciudate și stranii învârtindu-mi-se prin cap, precum un vârtej amețitor. Începusem să mă gândesc cum în fiecare dintre noi ar putea să existe o astfel de creatură, cum din cauza acțiunilor pe care le-am făcut sau la care ne-am gândit, un anume monstru de genul acesta a reușit să își construiască un sălaș în care așteaptă să i se permită să iasă la lumină. Știu că sună oarecum ciudat – mai ales pentru cei care au citit Acest cântec neîmblânzit și știu din ce sunt plămâdiți aceste creaturi –, dar îmi e greu să cred că autoarea nu s-a inspirat din viața reală când și-a construit aceste tipuri de monștri. Mai fanteziști, ce-i drept, dar cu un dram de realitate în interiorul lor. Și dacă pentru unii pare imposibil, ei bine, eu nu cred că este chiar așa.

De cele ai mult ori când încep să citesc o carte, îmi place – împreună cu ajutorul coperții și a descrierii – să îmi fac tot felul de scenarii în cap, despre începutul și parcursul poveștii, ca apoi să văd cum, încetul cu încetul, ipotezele îmi sunt spulberate, fiind înlocuite cu ceva fie mai simplu, fie mai complex și neașteptat. Doar că există și momente în care refuz cu înverșunare să îmi imaginez fragmente, deoarece anumite cărți îmi demonstrează de la început că îmi voi bate capul degeaba și că tot ceea ce mi-ar fi trecut prin cap, nu ar fi avut nicio legătură absolut deloc. Așa cum s-a încâmplat și cu Acest cântec neîmblânzit, dar cu un lucru tot am pornit în această călătorie și anume faptul că, eram complet convinsă că urma să fie un poveste întunecată. Deci nu am fost deloc surprinsă când am descoperit că am și avut mare dreptate în această privință. Pentru că de la început – de la primele pagini chiar – mi s-a arătat faptul că unul dintre personaje este categoric și fără doar și poate unul care nu va fi deloc blând cu cei din jurul lui, ci va avea grijă să se facă cât mai repede prezent în locul în care s-ar fi aflat. Un personaj cu un caracter puternic și cu o minte șireată. Iar faptul că nici cealaltă jumătate nu s-a lăsat mai prejos, cu toate că încerca să se țină departe de acele părți distrugătoare și cu un secret și mai oribil, mi-a adus un zâmbet ciudat pe buze. De parcă mă bucuram pentru suferințele amândurora și pentru că unul se străduia să fie cât mai rău, în timp ce celălalt făcea tot posibilul să și-l scoată din el, sau măcar să îl țină ascuns cât de mult ar fi putut. Au fost genul acela de personaje nu care se completau – nici vorbă de așa ceva –, ci care, într-un anume fel parcă și-ar fi dorit să fi fost invers viața lor. Dar lăsând deoparte ce se afla în interiorul familiilor lor.

Dacă la început am fost surprinsă, am avut o bucurie stranie pentru anumite lucruri oribile din poveste, cu cât avansam mai mult cu ce se întâmpla în Verity, cu atât realizam că toată acea groază din interiorul ei nu este chiar atât de minunată. Personajele se schimbau sau pur și simplu își arătau adevărata natură, lumea ajunsese să se destrame cu totul, anumite secrete groaznice ieșeau la iveală, dispute și lupte oribile se derulau pagină cu pagină, încât parcă simțeam cum era zăpăcită cu totul. Dar nu în sensul acela încât să nu mai înțeleg nimic, cum de anumite acțiuni ajunseseră în acel punct, ci pentru că – oricât de mult m-ar fi surprins imaginația Victoriei Schwab – îmi dădusem seama că acea fascinație morbidă pe care o avusesem la început, de fapt ascunsese o anumită teamă în mine. Rar mi se întâmplă să mă înspăimânte o poveste – dar s-a mai întâmplat –, dar niciodată în așa fel încât să nu îmi dau seama că o făcuse, decât foarte târziu, când deja scenele groaznice se petrecuseră cu ceva pagini bune în urmă. Și cred că acest aspect a făcut povestea asta atât de mișto și atât de uau în ochii mei, deoarece habar nu aveam ce sentimente în oferea. Deci faptul că de-abia aștept să citesc și partea a doua, Duetul nostru întunecat, nu este doar dorința ce s-a datorat numai faptului că mi-a plăcut ideea scriitoarei, ci pentru că sunt și curioasă dacă va reuși să mă amețească la fel și acel volum; sau poate că va fi și mai și de această dată.

Personajele au fost atât de imprevizibile – în ciuda faptului că după un punct îmi dădusem seama ce ascundea unul dintre ele –, fiecare a fost fascinant și misterios în felul lui. De la August cel liniștit și oarecum pacifist, și Kate cea vulcanică și distantă, până la cele mai neînsemnate personaje. Caractere care, așa cum am spus mai la început, doar par a fi fără vreo importanță, deoarece ceea ce ascund nu poate să le țină în aceeași lumină difuză. Faptul că tatăl lui Kate și cel al lui August posedau caractere destul de diferite, nu m-a determinat să îl plac mai mult pe unul și mai puțin pe celălalt, deoarece au existat aspecte cu care să fiu de acord cu unul, ca în privința celuilalt să fiu de cealaltă baricadă, și invers. Plămădiți din aluaturi diferite, dar – până la urmă – ca cu aceeași dorință, chiar dacă rezultatele fiecăruia nu se aflau pe același front.

Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblînzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.

Probabil că am debitat multe lucruri anapoda în această recenzie, și probabil că v-am lăsat și puțin în ceață deoarece ceea ce am scris va rămâne limpede numai în capul meu, dar aș vrea să spun că dacă v-a trecut prin cap să îi dați o șansă acestei povești – atunci când ați văzut subiectul –, eu vă sfătuiesc să nu lăsați doar la stagiul de cândva o să o cumpăr. Pentru că, cine știe, timpul va trece și voi veți descoperi alte cărți pe care să puneți ochii, uitând probabil de aceasta, așa că vă îndemn să cumpărați Acest cântec neîmblânzit și să o citiți înainte să apare și volumul al doilea, și ultimul, din câte am observat. Este o poveste mai altfel, o distopie ce probabil că a ajuns să nu mai fie chiar o distopie, care te va ține pe jar de la prima și până la ultima pagină. O recomand de atât de multe ori, încât probabil voi ajunge să visez denumirea volumului, dar și conținutul acestuia. Nu că, într-un fel, m-ar deranja, doar că mi-aș dori să nu mă întâlnesc cu nicio creatură; poate doar cu o anumită categorie.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!

duminică, 6 august 2017

„Magonia” (Magonia, #1) de Maria Dahvana Headley

Primul volum al seriei Magonia poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Încă de când era mică, Aza suferă de o boală misterioasă de plămâni, din cauza căreia îi este tot mai greu să respire, să vorbească – să trăiască. Tot ce pot doctorii să facă e să îi dea medicamente și să spere să reușească să o mențină în viață. Așa că atunci când Aza vede o corabie pe cer, familia ei consideră că e vorba de un efect secundar nemilos al pastilelor. Dar Aza e sigură că nu e o halucinație. Poate să audă pe cineva de pe vas strigându-i numele.

Doar cel mai bun prieten al ei, Jason, o crede. Jason, care întotdeauna a fost alături de ea. Jason, pentru care ar putea avea niște sentimente mai mult decât prietenești. Dar înainte ca Aza să se gândească mai bine la asta, ceva groaznic se întâmplă.

Boala o doboară. Aza pleacă din această lume. Și ajunge în alta. MAGONIA

Deasupra norilor, pe un tărâm al corăbiilor, Aza nu mai este făptura slabă, pe moarte, de dinainte. În Magonia, ea poate să respire pentru prima dată. Mai mult, are o putere imensă, pe care o poate folosi pentru a schimba lumea. Căci Magonia și Pământul sunt în pragul războiului, iar soarta întregii omeniri stă în mâinile Azei – inclusiv soarta băiatului pe care îl iubește. Încotro se va îndrepta loialitatea ei?

RECENZIA: Mulți dintre voi poate că ați considera oarecum ciudate cuvintele pe care le voi scrie în continuare – având în vedere că Magonia nu se poate încadra în genul cărților cu tentă clișeică –, dar nu mă voi ascunde de cititori, precizând opusul, când știu că aș fi făcut doar să vă mint; atât pe voi, cât și pe mine deopotrivă. Recunosc, în momentul în care s-a postat coperta romanului și editura Corint a pus ultimele puncte la tipărirea acestei cărți, de la începutul începuturilor pe plaiurile mioritice, pentru mine Magonia nu a fost un centru de interes, și categoric nu mă simțisem dornică să o adaug wishlist-ului de pe Goodreads. Ideea, coperta de-a dreptul fenomenală – categoric este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut – și descrierea care te determină din start să te gândești la faptul că nu va fi o călătorie deloc ușoară și cunoscută, toate aceste aspecte ar fi trebuit să mă împingă să mi-o doresc cu ardoare. Dar a existat ceva în ecuație care, pentru creierul meu, nu s-a potrivit cu niciun chip. Am spus doar ok, sună interesant, dar voi spune pas de această dată. Probabil că dacă aș fi venit acum cu niște argumente cât de cât plauzibile, toată această ceață s-ar fi risipit din fața ochilor mei, dar nu-mi pot găsi nicio explicație rezonabilă care să îmi scuze lipsa de interes. Și faptul că mi-am dorit să o primesc în coletul pentru colaborare, s-a datorat numai și numai recenziilor pe care m-am încumetat să le citesc – cu toate că destul de rar o fac când vine vorba de o carte pentru care simt chiar și o fărâmă minusculă-minusculă de interes –, conținutul arătându-se atât de plăcut surprins, îndemnând cititorii să se avânte în interiorul poveștii.

Sinceră să fiu, nu prea am avut nicio pretenție de la carte – cu toate că aveam impresia că nu m-ar fi lăsat indiferentă –, nu am sperat să scot vreun uau, la fel, în ciuda faptului că o presimțire că îmi va plăcea, exista în gândurile mele. Maria Dahvana Headley debordă de o imaginație într-atât de fenomenală, încât a reușit să aducă în fața ochilor mei o lume despre care nu avusesem habar la început, o lume a cerurilor, ascunsă de norii blânzi sau furioși, o lume plutitoare în care corăbiile se avântă prin aer, pescuind pe pământ, și condusă de oameni-păsări, cu denumiri din cele mai frumoase pentru urechi. Nu știu dacă Magonia este într-adevăr ceva din realitatea noastră – recunosc că nu m-am documentat după lecturarea cărții – sau doar una care se oprește strict în cea a personajelor, dar dacă wikipedia sau orice alt site informațional ar ascunde în străfundurile lui o istorie a Magoniei, oarecum palpabilă, cred că aș ajunge să mă gândesc cât mai serios la ce altceva ne mai ascund cerurile și la cât de mult rău am ajuns să facem celor care depind de noi, de poluarea pe care o trimitem celor de sus. Pentru că în timpul cât citeam ceea ce povesteau oamenii-păsări, ajunsesem să mă simt puțin inconfortabil deoarece mă gândeam că și eu sunt de vină pentru tot răul și toată foametea pe care o îndurau, din cauza ignoranței mele/noastre. O lume pe atât de puternică și magnifică, pe atât de fragilă și ușor de străpuns și dată dispariției.

Când am început să citesc Magonia, începusem să plutesc de la primele pagini, ca ușor-ușor – cu cât avansam în povestea Azei – să mă duc în picaj datorită acelor aproape o sută de pagini care efectiv mă nedumerea și mă oboseau din cauză că nu doar că nu reușeam să citesc cu atât de multă plăcere pe cât mi-aș fi dorit, dar mă supărau într-un fel. Nu doar că Aza în sine mă enerva, dar cu toate că încercam să o înțeleg – chiar mă străduiam –, efectiv comportamentul ei deranjant mă oprea și mă forța să fac câțiva pași în spate, fiind cât mai departe de a rezona cu modul ei de a se prezenta în fața celorlalți. Nu pot spune că ceea ce am simțit pentru ea a fost ură, deoarece ar fi mult prea dur, dar nici nu am plăcut-o – așa cum a fost cu Jason, Dai, Carol sau Eve –, ci ajunsese să îmi fie absolut indiferentă. Cam diabolic ceea ce îmi doream, dar având în vedere că știam din descriere că avea să moară, ajunsesem să vreau să se stingă cât mai repede, deoarece eram sigură că ceea ce așteptam cu adevărat se găsea după moartea ei. (Acest aspect fiind și cel pentru care, la început, voiam să îi acord doar trei stele pe Goodreads.)

Dar adevărata Magonie a venit, s-a deschis în fața mea și mi-a arătat – cred, pentru că sunt sigură că nu toți au rezonat cu neplăcerea mea – motivul real pentru care a fost și este atât de apreciată această poveste. Corăbii mici, corăbii mai, bărci, vapoare uriașe, hoți și pirați, tristețe, ură și distrugere, tot ceea ce nu ți-ai fi putut imagina că ar fi făcut parte dintr-o Magonie ce împrăștia atâta frumusețe numai din numele ei, s-a întâmplat în realitatea acestei lumi aparent fără pată. Păsări mici și mari, cunoscute sau cu totul scoase dintr-un tablou al culorilor și al penelor de o frumusețe rară, sclipitoare, m-au determinat să mă îndrăgostesc de-a dreptul de poveste și să uit cu totul cele aproape o sută de pagini care parcă nu se potriveau cu nimic lângă această minunăție. Dacă în primele zile am citit Magonia cu dificultate, oprindu-mă mult prea des față de cât mi-aș fi dorit, restul cărții am parcurs-o într-un ritm atât de alert, încât nici nu am realizat când am ajuns la final, când am fost nevoită să închid cartea și să îmi dau seama că s-a terminat, că nu mai sunt pagini. (Dacă am fost tristă la început, faptul că am văzut coperta volumului doi – superbă-superbă – și anunțul celor de la Leda Edge cum că vine și continuarea, bucuria mi-a răsărit precum un foc uriaș.) Și dacă la început nu voiam să ies din cele trei stele pe care eram hotărâtă să le acord cărții, descoperirea Magoniei și finalul atât de neașteptat, m-au obligat să calc peste acea hotărâre aparent de nestrăpuns și să îi mai acord o stea. Mi-aș fi dorit atât de mult să îi fi dat cinci din cinci, dar firea Azei – chiar dacă pe parcurs indiferența s-a mai risipit – nu m-a lăsat deloc în pace.

Se fac filme pentru cărți care, după părerea mea nu ar avea ce să arate cinefililor și cititorilor, filme care nu aduc nimic nou și meritat de urmărit, filme care nu te vor lăsa cu nimic la care să te gândești după mai mult de un minut. Iar Magonia, această autoare care nu doar că a reușit să construiască un tărâm care ar fi putut să aducă atâta lumină și frumusețe ochilor, dar și peisaje despre care ți-ai fi putut să-ți amintești și peste zeci și zeci de ani, nu a primit nimic. Este un lucru trist, dureros și nespus de nedrept, pentru mine cel puțin, dar sunt convinsă că și pentru mulți, mulți alți cititori. Așa că Magonia a ajuns pe lista pe care am intitulat-o foarte simplu cărți-demne-de-ecranizat și care sper ca, cu timpul să ajung să pun o bifă în dreptul măcar a câtorva, dar mai ales al cărții de față. Haideți regizorilor, haideți cei care vă ocupați cu aducerea pe ecran a poveștilor scrise, îndreptați-vă ochii și spre Maria D. Headley! Sigur, categoric și fără îndoială că nu veți regreta!

Prin stilul ușor al Mariei D. Headley, dar plin de farmec și care îți izbește de-a dreptul în față imagini pentru care imaginația îți este pusă cu mult la încercare, în aceste zile în care am lecturat Magonia, am plecat cu totul din realitate, fără ca măcar să îmi doresc să revin cu picioarele pe pământ. Nu am vrut, nu am simțit nevoia și nu am crezut ca fiind ceva necesar să o fac, când un tărâm atât de frumos – plin de mistere, de peisaje splendide și chiar și dureroase uneori – mi-a oferit atât de multe lucruri care să compenseze, fără doar și poate, ceea ce aveam sau nu se găsea în realitatea înconjurătoare. Pentru că nu am nevoie de altceva, în afară de o liniște deplină și de un colțișor ascuns și ferit de ochi celorlalți, pentru a mă putea simți cu adevărat fericită și împlinită. Și poate că singurul aspect care a umbrit puțin acea fericire – și o să râdeți, când spun că nu a fost vorba despre acele aproape o sută de pagini și indiferența pentru Aza – s-a datorat faptului că nu există posibilitatea de a ne putea teleporta cu adevărat în poveștile pe care nu doar că le-am iubit, ci le-am simțit ca făcând parte din inima și sufletul nostru. Așa cum a fost și în cazul Magoniei. Concluzia fiind că abia aștept să citesc volumul doi, sunt peste măsură de nerăbdătoare să pătrund din nou în străfundurile poveștii, sperând că ceea ce îmi este mai frică să nu se adeverească, și că recomandarea – clară și fermă – există și în cazul meu. 

Mulțumesc editurii Corint pentru exemplarul oferit spre recenzie!

vineri, 4 august 2017

„Stresul dintre orgasme” de Ana Mănescu

Cartea Stresul dintre orgasme poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale. 

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

RECENZIA: Stresul dintre orgasme este a doua carte pe care am citit-o, scrisă de Ana Mănescu, după Quasar. Dacă ar fi să mă întrebe cineva care, dintre cele două, mi-a plăcut cel mai mult, nu aș ști pe care să o aleg și chiar dacă Quasar mi-a transmis mult mai multe emoții și este puțin mai sus față de Stres... în ierarhia inimii mele, ar fi o nedreptate pentru cât de frumos a fost acest roman, dacă m-aș îndrepta spre cea dintâi citită. Pentru că romanul de față – deoarece aici vorbim despre o carte cu o acțiune continuă, nu una cu povestiri scurte, așa cum a fost vorba în Quasar –, cu toate că aveam o anumită presimțire că nu m va lăsa indiferentă, nu mă așteptam să mă încânte într-o măsură atât de mare. Categoric Ana Mănescu este un autor aparte, cu un stil special și cu povești dintre cele mai magice și mai zânești, cu personaje dintre cele mai enigmatice, mai misterioase și mai ciudate – dar amețitoare într-un mod fascinant –, ceea ce mă face să mă gândesc că, totuși, nu este o scriitoare chiar pentru oricine. Poveștile ei se îndreaptă mai mult spre publicul care este capabil și îndeajuns de pregătit încât să poată să își acceseze acea parte a creierului, acea imaginație mai profundă, cu aspecte pe care le percepi cu puțin greutate. Dar atunci când o vei face, vei rămâne fascinat de cât de desprinse dintr-o lume specifică zânelor sunt și cât de extraordinare și diferit le vei găsi.

Stresul dintre orgasme este o poveste intensă, cu o nebunie atrăgătoare și care mi-a oferit senzații și emoții dintre cele mai răvășitoare și mai năucitoare. Am citit povestea, uneori poate neînțelegând gândurile personajelor, alte ori considerându-i total nebuni, dar acea frumoasă nebunie a dat și un mai mare farmec acestui Stres.... Nu cred că aș putea să citesc vreo carte de-a Anei Mănescu fără a conține acest mic strop de amețeală, fără aceste replici parcă scoase dintr-o cu totul altă lume, deoarece consider că genul acesta de povești o fac atât de specială, de diferită, atât de Ana
Auzi la el, cît să citești într-o zi? Cred că este singurul lucru pe care îl poți face fără oprire, fără să te plictisești, fără să ți se facă foame sau sete sau somn, fără să vrei să te piși sau să te speli sau să îți dezmorțești oasele. Asta dacă povestea e bună., într-atât să te întristeze cu adevărat momentul în care o termini și să crezi că o parte din tine a rămas îngropată de vie între două coperte. Și să te rogi atunci să ai un accident de mașină sau să îți scape cineva o oală sau un ghiveci în cap sau să te tîlhărească un golan pe stradă, să îți dea cu ceva în creștet. Numai așa, un amnezic, ai putea să trăiești iarăși fericirea aceea de prozelit într-o lume în care povestea este zeul, numai așa ai putea simți cum ți se ridică pagină cu pagină și fir cu fir părul de pe mîini și de pe ceafă, ai putea să te scufunzi adînc în alte vieți și să respiri cu altă gură, să vezi cu alți ochi și să iubești cu alt trup.
Fragmentul era cu mult mai lung, dar ar fi însemnat pentru mine o exagerare să extrag atât de mult, cu toate că ar fi arătat în întregime, pe scurt, ceea ce am simțit după ce am citit Stresul dintre orgasme. Și mi s-a părut puțin înfricoșător, deoarece după ce am citit acest paragraf și l-am însemnat – pentru că descria atât de bine sentimentele cititorului atunci când descoperă o carte bună, cu adevărat bună –, după ce am terminat de citit cartea și am început să transcriu fragmentul pentru recenzie, m-am oprit puțin și l-am recitit cap-coadă, oprindu-mă apoi. Pentru că am descoperit aceste cuvinte într-o carte care mi-a oferit exact aceeași dependență și aceeași stare de foame pentru ceea ce a mai scris și va mai scrie Ana Mănescu. Simțeam că devenisem flămândă de magiile ei, de modul cum învârtea și așeza cuvintele, creând o poveste atât de frumoasă, de palpabilă, încât îmi doresc cu atâta ferocitate ca cineva, un regizor să le învelească într-un ecran. Să le vizualizeze toată lumea și să simtă aceeași nebunie și dorință de mai mult. (Ca apoi, înnebuniți, să meargă și să cumpere cartea – cărțile – și să le devoreze cu ochii, la fel cum au făcut-o cu filmele.) Pentru că poveștile ei îmi aduc aminte de – și aici o să dau numai un singur exemplu – ecranizarea cărții Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu, și sper ca prin aducerea acestui exemplu, să nu denigrez cu ceva povestea, în sensul ca autoarea să nu considere o jignire adusă. Dar cadrul, intimitatea aceea pe care mi-a adus-o atât cartea, cât și filmul, m-au făcut să îmi imaginez cum Stresul... ar fi ceva dintr-o lume oarecum asemănătoare.

Aș fi vrut să fi scris ceva despre personaje, să vă povestesc câte ceva despre ce mi-au transmis acestea pe tot parcursul cărții, dar având în vedere că ele au fost esența, miezul întregului Stres..., ce am scris mai sus se aplică și în cazul lor. Pentru că fără ele mi-ar fi fost cu mult mai greu să simt ceea ce mi s-a oferit, și faptul că Robert, Iana și Candy au fost acolo pentru a-mi explica mai bine ce ne-a dat Ana Mănescu – dar și faptul că mi-a plăcut la fel de mult de toți trei –, a făcut ca lectura să fie mult mai excitantă.

V-am îndemnat și când am scris recenzia Quasar-ului să citiți scrierile Anei, să dați o șansă poveștilor ei zânești, pentru că, atunci când o veți face, sunt sigură că o să vă placă măcar pe jumătate cât mi-au plăcut mie. Încă aștept cu nerăbdare Sinuciderea ielelor – carte pe care Ana Mănescu a spus că o pregătește –, dar până voi ajunge să o găsesc tipărită, mă voi mulțumi să mă îndrept, în sfârșit, spre romanul ei de debut, Alter.ego. 

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!

sâmbătă, 1 iulie 2017

„Din ștreang” de Aurelia Chircu

RECENZIA: Când doamna Aurelia Chircu m-a contactat pentru a mă întreba dacă îmi doresc să citesc romanul dumneaei, m-am bucurat pentru că urma să citesc o carte a unui autor de la care nu mai lecturasem nimic înainte dar, în același timp, am fost și puțin circumspectă, din cauza faptului că intram în imaginația unui autor necunoscut, așa că nu știam la ce să mă aștept. Dar apoi mi-am spus că este o carte scrisă de un scriitor român, și cum, până acum nu prea am avut experiențe neplăcute cu ceea ce au scris ei, mă bazam pe faptul că din ștreang nu se va afla printre acele puțin excepții. 

Cum autoarea nu a mai avut exemplare fizice pentru a-mi trimite unul, am fost nevoită să apelez la citirea în pdf, un mod pe care, în ciuda faptului că nu îl exclud în totalitate, mă îngreunează puțin, deoarece îmi obosesc ochii mai repede, și cum port ochelari sunt nevoită să mă opresc din a citi, ca să îmi revin. Dar în acest caz nu prea a fost vorba de așa ceva, deoarece stilul scriitoarei este unul lejer, făcând ca povestea să fie citită cu ușurință, așa că am parcurs destul de repede paginile. Și cu toate acestea, cum nu știam foarte multe aspecte despre poveste - în afara faptului că citisem undeva cum că ar fi vorba despre un criminal care moare și se reîncarnează într-un altul și de acolo pornesc tot felul de evenimente -, misterul m-a determinat să fiu foarte entuziasmată dar, în același timp, să am și puține emoții; într-un fel nu mă simt foarte bine atunci când nu cunosc foarte multe detalii, deoarece mă face să simt că nu pot controla ceea ce se află în fața mea. 
Se spune că tinerețea, frumusețea și sănătatea deschid lumea spre o infinitate de posibilități. Însă, fără noroc, aceste calități pot fi, uneori, total inutile.
Acțiunea poveștii se petrece în jurul anului 1850, o perioadă pe care eu am descoperit-o doar din cărțile de istorie sau din cele în care poveștile de dragoste și emoțiile pe care mi le aduceau declarațiile de dragoste pe care și le făceau personajele, a adus, de această dată în prim-plan o locație pe care am putut-o simți ca fiind puțin dark. Necunoscutul, acțiunile care aparent par a fi neînțelese și fără răspuns dar și personajele prinse în mrejele întunericului și ale misterului, totul amestecat cu o atmosferă care a reușit să îmi provoace o anumită teamă, a reușit să îmi ofere o călătorie care nu se poate parcurge cu ușurință; chit că, așa cum am spus, povestea este spusă într-un stil lejer și ușor. Mi-a plăcut mult începutul și de atunci am reușit să-mi dau seama că va urma să se întâmple ceva interesant și care îmi va pune mintea la contribuție, nu doar imaginația. 

Cum nu sunt foarte familiarizată cu poveștile polițiste, nu am fost foarte pregătită și atentă când a fost vorba de a analiza detaliile mai puțin evidente, așa că nu prea am fost pe fază în momentele în care ieșeau la iveală anumite acțiuni sau informații, ci mai mult ajungeam să fiu băgată în și mai multă ceață. Dar aici cred că a fost mai mult vorba de incapacitatea mea de a putea să dezleg anumite mistere, nu de modul cum autoarea le-a introdus în poveste. Deci din această privință mă consider vinovată; genul polițist nu a fost și nu cred că va fi unul dintre genurile pe care să le prefer, chit că aici a fost vorba și de aspecte fantastice. Uneori pot spune că am fost destul de nervoasă pe faptul că nu puteam să fiu pe fază și să anticipez anumite rezultate.

Un aspect pe care mi l-aș fi dorit mai mult accentuat a fost cel legat de personaje și de lucrurile pe care le-am aflat despre ele. Cu toate că autoarea mi-a oferit detalii despre ele, nu au fost îndeajuns pentru a mă determina să-mi fac o părere despre ele, să ajung să mă familiarizez cu personalitatea lor. Iar un alt aspect care m-a lăsat puțin în ceață se referă la faptul că, în unele momente, am simțit cum povestea o lua puțin pe arătură și nu mai înțelegeam în ce direcție vrea să o ia. Și aici nu mă refer la acele lucruri ce au ținut de faptul analizatorul din mine nu se prea pricepea să potrivească anumite piese de puzzle între ele. Citeam și după un anumit punct nu înțelegeam cum de se ajunsese acolo, dar și cum de personajele respective erau de fapt celelalte personaje și cum de unul îl iubea pe celălalt și de ce. A fost o mică încâlceală în capul meu, iar pentru acest aspect am fost nevoită să îi scad o stea, ceea ce m-a determinat să ajung să-i acord doar trei stele pe Goodreads, după ce o alta am luat-o pentru personajele pentru care nu ajunsesem să simt mai nimic. Deoarece, în fiecare carte pe care am citit-o, orice personaj – fie el rău sau bun  ajunsese să îmi ofere ceva, un sentiment pe care să îl port pentru el. Nu știu dacă a fost neapărat un lucru rău în povestea de față, dar eu am fost puțin tristă când am văzut că nu reușiseră să îmi dea nimic.

Consider că este o poveste care trebuie citit, în primul rând, de cei care lecturează cărți polițiste, de cei cărora le place să dezlege mistere și să fie încontinuu puși la „muncă”, din acest punct de vedere, și în al doilea rând de oamenii care doresc să se familiarizeze și cu un alt gen. În concluzie, cam de toți cei care literatura este pentru ei un hobby. În privința felului cum puteți procura din ștreang, având în vedere că, din câte am aflat, volume în format fizic nu mai sunt, cred că dacă o veți contacta pe autoare, vă va oferi un exemplar pentru recenzie. Aurelia Chircu  apăsați pe numele scriitoarei pentru a vă duce pe pagina de facebook a acesteia  ne-a oferit un debut reușit, care consider că nu trebuie să se oprească din a publica doar o carte. Sper să mai publice și altele în viitorul apropiat. 

Mulțumesc autoarei Aurelia Chircu pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Alianța verii: Proiectul fotografic „IUBESC” și colecția Leda Edge lansează volumul „50 de zile înainte de sinucidere”


„Nu ești pisică. Nu ai opt vieți de rezervă. De aceea trebuie să trăiești în așa fel încât lumea să își amintească de tine multă vreme după ce vei fi murit.” – Stace Kramer

Editura Corint lansează vineri, 7 iulie, de la ora 17.00, la Terasa Mega Mall, romanul teen fiction 50 de zile înainte de sinucidere, scris de Stace Kramer, în cadrul colecției Leda Edge.

Romanul de debut al lui Stace Kramer este un semnal de alarmă adresat tinerilor: autoarea abordează cu naturalețe și curaj o temă sensibilă și controversată, printr-o analiză psihologică a generației de azi, ilustrând contradicțiile și spiritul liber specific vârstei. Volumul a avut peste 3.5 milioane de cititori online, iar povestea de bază a servit drept sursă de inspirație pentru jocul Balena albastră, denaturând viziunea autoarei.

Alături de partenerii săi, Editura Corint și-a propus să evidențieze puterea internetului, ca factor de manipulare și de influență, unde anonimatul îi protejează pe tineri, oferindu-le posibilități nelimitate. Lansarea își propune să fie o dezbatere și un semnal de alarmă adresat adolescenților care refuză să vorbească despre problemele lor și caută soluții în locuri greșite.

Acest volum beneficiază de expertiza doctorului Andrei Cristian, cel care a scris prefața și notelor de subsol. În viitorul apropiat, acesta va organiza o serie de conferințe dedicate adolescenților.

În cadrul evenimentului, îi vom avea alături pe:
  • Marta Popescu, cu proiectul IUBESC, care va desfășura o sesiune fotografică alături de invitați și public;
  • Doctoru Cristian Andrei, care ne va vorbi despre dificultățile întâmpinate de adolescenți și despre percepția lor asupra vieții, fiind influențați și provocați de internet să își demonstreze abilitățile și să își depășească limitele, fără a fi conștienți de consecințe;
  • Irina Stoica, vlogger Irina citește;
  • Nona Rapotan, cadru didactic și coordonatorul site-ului Bookhub.ro din 2016;
  • Irina Ionescu, de la Școala de Valori, partenerii noștri pentru eveniment. Școala de Valori este o organizație non-profit, a cărei viziune este transformarea României într-o societate care generează încredere, echilibru și curaj.
  • Lucia Radu-Simota, trainer in educația nonformală și blogger;
  • Alexandra Predescu-Șarpe, moderatoare și PR la Editura Corint;

Despre autoare:

Stace Kramer (nume inspirat din seria de filme horror Saw) este pseudonimul sub care publică tânăra autoare Anastasia Holova. S-a născut în anul 1996, în Rusia. Bestsellerul „50 de zile înainte de sinucidere” l-a scris la 16 ani, vârstă pe care o are și eroina cărții. Povestea adolescentei rebele care încearcă să-și găsească drumul în lumea ei fragilă a devenit imediat cunoscută și a cucerit tinerii cititori.

Parteneri media:


joi, 29 iunie 2017

„Nemuritoarea Starling” (Emblema eternității, #1) de Angela Corbett

Primul volum al seriei Emblema eternității poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: O dragoste atât de puternică, încât nici eternitatea nu îi poate despărți.

Evie Starling a dus o viață relativ obișnuită, ieșind cu prietenele, vorbind despre băieți și conducându-și Mustangul din 1966. Toate acestea se schimbă atunci când se mută în Gunnison, Colorado, pentru a începe colegiul, și când cunoaște doi bărbați misterioși. 

De secole, Alex Night și Emil Stone au dorit-o pe Evie, dar fiecare a avut propriile lui motive pentru a vrea să fie cu ea. Când amândoi susțin că sunt sufletul ei pereche și îi povestesc despre un trecut incredibil, Evie află că este o cu totul altă persoană decât credea. Curând, Evie se trezește în mijlocul unui război vechi de când lumea între Societatea Amaranthine, protectorii sufletului, și Rezistența Daevos, distrugătorii sufletului.

Cu un trecut pe care nu îl înțelege și un viitor plin de pericole, Evie trebuie să decidă în cine trebuie să aibă încredere. Dar Alex și Emil nu sunt singurii care o doresc pe Evie, iar sufletul ei urmează să devină miza într-o confruntare pe viață și pe moarte. 

RECENZIA: Motivul principal pentru care mi-am dorit să citesc Nemuritoarea Starling s-a datorat faptului că m-a atras foarte mult coperta, culorile folosite atrăgându-mi mereu ochii de fiecare dată când o vedeam. Dar, bineînțeles, nu sunt genul care să cumpere o carte doar pentru că are o imagine frumoasă pe copertă, ci o fac doar în momentul în care și descrierea m-a fascinat într-atât de mult încât să îmi doresc să citesc conținutul. De cumpărat, nu a fost cazul la cartea de față, deoarece am primit-o din partea editurii Corint pentru recenzie, dar am primit-o pentru că mi-am dorit-o, deci aveam de la început anumite așteptări din partea ei. Dar dacă  dintre cei care vor citi această recenzie  se găsesc și acele persoane care știu că nu îmi place, ci urăsc triunghiurile amoroase, își vor pune un uriaș semn de întrebare pentru faptul că am vrut să citesc Nemuritoarea Starling, în condițiile în care în roman există un astfel de triunghi. M-am hotărât să-i dau o șansă totuși pentru că mi s-au părut a fi foarte interesante Societatea Amaranthine și Rezistența Daevos, și trecând peste faptul că mi se par a fi niște denumiri foarte inspirate, mi-am și dorit foarte mult să sap mai adânc în povestea lor, să le aflu istoria, secretele și motivele pentru care între cele două se află un război atât de vechi. Plus că am trecut peste faptul că Neuritoarea Starling conține un triunghi amoros la mijloc, deoarece mi s-a mai întâmplat  cei drept, foarte rar – să citesc astfel de cărți și să nu mă deranjeze cu nimic acest aspect care, în mod normal, m-ar fi scos din sărite. Un exemplu ar fi Regina Roșie de Victoria Aveyard care, în cazul acela totul fusese mult mai intensificat, deoarece în primul volum nu am avut parte de un triunghi amoros, ci chiar de un pătrat. Și nu m-a deranjat cu nimic, așa că am sperat că nici în cazul de față să nu existe motive pentru care să urăsc aceste relații.

Volumul începe cu un prolog care, sincer, m-a încântat foarte mult în timp ce îl citeam, deoarece, cu toate că era destul de evident cine era unul dintre personaje, cu cel de al doilea eram în cumpănă, din cauza faptului că nu aveam habar spre care din cei doi băieți avea să se încline balanța. Și a fost palpitant să citesc acel prolog, deoarece în jumătate din el mă simțeam într-o completă ceață. La fel și începutul primului capitol m-a bucurat într-o măsură foarte mare, la fel și momentul în care Evie se afla în acel loc; pentru mine a fost un cadru cu totul nou, diferit față de multe altele pe care le-am descoperit în cărțile de dragoste. Într-un anumit punct pot spune că m-am împotmolit puțin deoarece devenea oarecum forțată toată acțiunea, puțin exagerată, Evie fiind mult prea degajată în privința necunoscutului. Acest aspect m-a deranjat oarecum și chiar am ajuns să mă rog ca pe mai departe să nu se întâmple la fel cu deciziile ei, deoarece nu știam cât de mult aveam să o plac pe Evie. Am mai avut parte de astfel de personaje și în alte cărți și m-au dezamăgit total până la finalul cărții. Și, din păcate, așa a fost și în cazul ei. Știți genul acela de personaj care, în capul lui gândește rațional, are îndoieli, dar când vine vorba de a lua o decizie, dă cu bâta în baltă, lăsându-te foarte nedumerit? Dar nu personajul acela care te surprinde într-un mod plăcut, ci acela care te face să te gândești câtă minte are de vrea să se îndrepte spre acel drum care până și tu știi unde va duce. Dacă într-un anume caz a făcut ce a făcut, deoarece, să zicem, ar fi fost influențată, în celelalte nu prea i-am găsit scuze plauzibile. Nu am plăcut-o cam deloc pe Evie, nu am înțeles-o, nu am putut fi, efectiv, în concordanță cu ceea ce făcea. 

Alex și Emil sunt două personaje interesante, cu povești mai mult sau mai puțin fericite și cu aceeași dorință pentru care ar fi în stare să traverseze și Iadul pentru a putea să și-o îndeplinească. Cum, în acest caz, triunghiul amoros dintre Alex-Evie-Emil nu s-a înclinat spre partea mea de balanță, nici nu pot spune care dintre cei doi mi-a plăcut mai mult. Dar dacă stau să mă gândesc în trecut, la ce s-a întâmplat acum mulți, mulți ani, dar și la ce a fost în prezent, cu Evie, poate că aș privi mai atent în direcția lui Alex, deoarece acțiunile lui mi s-au părut a fi mult mai plauzibile, mai înțelese de mine și nu așa de forțate. Dar aș putea totuși să privesc cu coada ochiului și spre Emil, din cauza faptului că ceea ce a ales să facă mai spre finalul volumului, m-a determinat să îmi crească mai mult admirația pentru el. Și cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu are cum să ajungă la inima mea, din cauza faptului că autoarea i-a construit mult mai previzibil, uneori enervanți și mult prea obsedați în anumite puncte de vedere.

În schimb, un aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost în momentul în care am citit despre istoria Societății Amaranthine și a Rezistenței Daevos, despre modul cum au luat naștere fiecare și ce îi leagă, într-un anume fel, pe toți cei din ambele tabere. La fel de mult am îndrăgit și imaginația Angelei Corbett pentru modul cum a legat ideea de suflete-pereche, despre conexiunea dintre un bărbat și o femei atunci când ajung în acest stagiu și despre tot ceea ce reprezintă coperta, de fapt. A fost foarte interesant și cred că, dacă nici alții nu sunt mari fani ai triunghiurilor amoroase, cartea merită să fie citită chiar și pentru această legendă care sigur o vor îndrăgi măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie. Și poate din cauza asta mi-aș fi dorit să se concentreze puțin mai mult pe acest aspect decât pe dovedirea celor doi că sunt sufletele-pereche ale lui Evie; cred că jumătate din carte numai despre asta a fost vorba și a fost oarecum obositor.

Așa cum am scris mai sus, au fost destule fragmente în carte pe care să le intuiești că vor apărea în volum, cu multe pagini înapoi să ajungi la eie. Previzibile și uneori seci pentru o cititoare care a lecturat atât de multe cărți din categoria romance încât să nu mai fie atât de ușor dată pe spate în momentul în care un băiat se dă pe lângă o fată, îi spune vorbe dulci și promite că o va iubi toată viața. Din contra, m-au enervat destul de mult și cu greu m-am abținut să nu dau paginile, deoarece ajunseseră să mă sufoce de câte ori își declara fiecare dragostea pentru Evie. M-ai mult de trei stele nu am putut să-i dau pe Goodreads, și sincer sunt destul de dezamăgită din acest punct de vedere deoarece chiar mi-ar fi plăcut să îi fi dat mai mult. Nu știu de ce la început avusesem o presimțire că o să fie mai mult decât un simplu mi-a plăcut și atât, dar se pare că intuiția nu dă mereu roade. În schimb, dacă sunt cititori cărora le plac poveștile de dragoste mai siropoase, în care printre pagini se împletește și genul fantasy, dacă sunteți tineri care vreți să citiți o carte ușoară, dar nu foarte simplă, la un pahar de limonadă rece, Nemuritoarea Starling este perfectă pentru voi. 

Mulțumesc editurii Corint pentru cartea oferită spre recenzie!

miercuri, 28 iunie 2017

„Anomalii” de Sadie Turner și Colette Freedman

Romanul Anomalii poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: În viitor, nu mai există boală. Nu mai există război. Nu mai există nemulțumire. Toți cetățenii sunt membri supuși ai Guvernării Globale, Însă o singură vară este pe cale să schimbe totul. Keeva Tee tocmai a împlinit cincisprezece ani. Este pe punctul de a pleca în multașteptata excursie la Tabăra Monarch, pentru a primi imprimarea celui care i-a fost desemnat partener de viață. Dar în clipele fericite și lipsite de griji petrecute în Comunitatea Oceanică a auzit și zvonurile de temut despre „anomalii” – cetățeni care nu pot fi imprimați. Iar când Keeva ajunge la Tabăra Monarch, cel mai întunecat coșmar al ei devine realitate – este și ea o anomalie. Din acel moment, începe să se îndoiască de toate convingerile din trecut. Dacă libertatea și individualitatea au fost sacrificate de dragul siguranței? Găsind un avertisment scrijelit sub patul din tabără, Keeva începe să înțeleagă: revolta va fi pedepsită, iar răzvrătiții vor fi anihilați. 

RECENZIA: De-a lungul anilor de când pasiunea pentru citit a devenit un mod de a trăi fără de care nu m-aș mai putea lipsi niciodată  dacă vreau să duc o viață fericită, lectura îmi este indispensabilă , pot spune că am m-am delectat cu tot felul de distopii. De la Divergent și Eve, până la Atingerea lui Juliette și Ultimul avanpost, cea din urmă fiind cu câteva scări deasupra celorlalte; unul dintre motivele principale fiind acela că și un scriitor român poate să creeze distopii de calitate, chiar superioare celor din afara granițelor. Nu mă voi apuca să fac comparații între cele patru și Anomalii, deoarece fiecare a avut ceva diferit, ceva nou pentru mine și care mi-a transmis emoții pe care celelalte nu au reușit să o facă. Și așa cum s-a întâmplat cu cele menționate mai sus, romanul lui Turner și Freedman m-a determinat să îmi deschid anumite părți ale sufletului pe care nu cred să le fi trăit foarte des în multe cărți pe care le-am citit; și aici nu mă rezum doar la distopii. 

Când m-am hotărât că vreau să citesc Anomalii, nu am pornit la drum cu speranța că mă va uimi foarte mult și că va revoluționa genul distopic. Pentru că, în ciuda faptului că mi-au plăcut și îmi plac distopiile, nu pot spune că atunci când mai descopăr câte una sunt nerăbdătoare și emoționată să o citesc. După un timp am ajuns să mă cam satur de aceeași lume în care există rebeli, în care regimul este unul stric, condus de un maniac și așa mai departe. Când m-am înarmat cu ochelarii de citit, cu o cană de ceai rece și cu stickere-le colorate  în eventualitatea în care aș fi găsit niște citate/fragmente care să îmi atragă atenția  –, singurul lucru de care puteam spune că nu mă temeam a fost acela că aveam o siguranță anume că îmi va plăcea cartea. Și nu o spun pentru a mă linguși, dar în general am foarte mare încredere în editura Herg Benet când vine vorba de a oferi cititorilor conținut de calitate al autorilor români și mă îndoiam că nu ar fi făcut la fel și în privința traducerilor; după ce am citit Inima mea și alte găuri negre, cu greu hotărârea avea să fie dată jos de pe tron. Și nu m-am îndoit, deoarece, pe parcursul lecturării Anomaliilor, nu doar că m-am bucurat de o lume interesantă și care merita a fi depănată cât mai mult, dar totul a trecut la un nivel superior. Nu știu ce au simțit alții în timp ce citeau această carte, nu știu cu ce au rămas la terminarea ei, dar când vine vorba de mine, știu sigur că am rămas nemișcată după ce am închis cartea și priveam încontinuu coperta de pe spate, citind și recitind descrierea și ceea ce spuneau publicațiile americane despre conținutul colaborării dintre Turner și Freedman. Am fost incapabilă să îmi fac ordine în gânduri și dacă cineva ar fi venit să mă întrebe, în acele momente, cum mi s-a părut cartea, nu aș fi putut decât să mă întorc cu fața spre acea persoană, să o privesc lung și să mișc un pic capul, dar fără să conștientizez de ce aș fi făcut-o.
[...] El e cel care a scos lumea noastră din mocirlă și a condus-o într-o nouă eră. Prietenii mei și cu mine trăim într-o lume în care nu vom ști niciodată ce înseamnă foamea, sărăcia și nefericirea.
La început, după ce am parcurs prologul și mă afundam tot mai mult în capitole, mă tot întrebam cum ar putea cineva să încadreze această carte în categoria distopiilor, când toate elementele indicau categoric că Anomalii era o utopie în toată regula; chit că știam că aveam să fiu lămurită mai târziu de acest fapt, de motivul pentru care greșeam. Toate scenele pe care mi le imaginam în timp ce citeam, mă determinau să îmi doresc atât de mult să pot face parte din acea lume atât de perfectă, de frumoasă și fără de cusur. Îmi doream să fiu Keeva, să pot înota în fiecare zi  cu toate că nu știu să o fac foarte bine –, să mă bucur de acele imagini frumoase și să nu mă îngrijorez de ceea ce avea să mi se întâmple în viitor, deoarece totul era stabilit, așa că știam că aveam să duc o viață fără griji. Dar apoi mi-am dat seama că nu era totul atât de frumos și ideal precum mi se părea la început  și nu a realizat acest fapt în momentul în care Keeva a ajuns în Tabăra Monarch, ci înainte, când era acasă –, deoarece nu mă puteam imagina folosind doar acel element pentru toată viața mea, neputând să mă bucur și de celelalte, să le exploatez, să le combin pentru a scoate ceva care să fie personalizat, care să mă identifice în mulțime. Totul era mult prea unitar, mult prea strict pentru mine, așa că ajunsesem ca dorința să fie înlocuită cu milă pentru personajele din Anomalii. Îmi părea rău pentru ei că un lucru atât de frumos trebuia să le fie interzis, știrbit din viața de zi cu zi.

Keeva este un personaj pe care l-am îndrăgit din prima clipă, și dacă ar fi să mă gândesc la un aspect care să mă determine să o plac mai puțin, nu cred că aș reuși să găsesc vreunul. Pentru că este o tânără cu speranțe, cu dorințe de viitor, inocent și care nu pare că ar fi altfel față de ceilalți. Și pentru că mi-a plăcut foarte mult de ea, mi-am dorit și să o urmăresc cu foarte mare atenție, să îi analizez parcursul, deciziile și evoluția din punct de vedere al trăirilor și tăriei cu care trecea peste anumite obstacole care îi apăreau, neprevăzut, în cale. Și am fost satisfăcută de ceea ce am găsit  poate că unii cititori s-ar putea gândi la faptul că, în trei sute și ceva de pagini cât are Anomalii, o evoluție semnificativă nu va putea decât să pară ca fiind forțată, nu naturală, dar aici am fost uimită să o descopăr ca fiind lină și înțeleasă. Pentru că inteligentă și la un personaj de genul, nimic nu poate fi forțat. 
— Pentru că această lume nu e menită să fie perfectă, oftează Inelia. Creativitatea, inovația și gândirea abstractă funcționează atunci când oamenii nu gândesc la fel. [...]
Pot spune același lucru și despre personajul care a clădit tot acest sistem în care trăiau cei pe care îi conducea, dar nu îi voi scrie numele, deoarece meritați să îi citiți, pentru prima dată, singuri. De ce? Pentru că, în opinia mea, numele pe care l-au ales autoarele pentru el, este unul atât de puternic, cu o influență atât de mare și care îmi va rămâne în cap mult timp de acum încolo. Un nume nou, care doar pronunțându-l personajele și știi că va fi ceva dur și greu de stăpânit. Un personaj pe care l-am plăcut enorm de mult, dacă nu cel mai mult dintre toate care mi-au atras atenția. Iar despre acel sistem de conducere pe care l-am menționat, în treacăt mai sus, nu pot spune decât atât: este motivul principal pentru care sufletul meu a ales ca Anomalii să fie distopia mea preferată. Regulile date, elementele identificatoare, modul prin care a ajuns la conducere, istoria acestei lumi și acel lucru secrete pe care îl veți descoperi doar citind  și care m-a încărcat cu o anumită adrenalină –, toate acestea m-au surprins într-un mod șocant, încât nici acum nu știu cum să le gestionez foarte bine. 

Întorsăturile de situație, prieteniile și momentele în care îmi doream atât de mult ca acele două lumi diferite  și aici îmi imaginez că se găsește colaborarea dintre cele două autoare –, ce îmi doream atât de mult să se intersecteze cât mai repede, au făcut din Anomalii o carte care merită citită cât mai mult și cât mai repede. Și sunt sigură că alegerea editurii pentru copertă este unul dintre elementele principale care vor atrage cât mai mulți cititori. Deoarece, pentru mine categoric este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, până acum, în acest an. Aș dori să scriu atât de multe despre cartea asta, dar nu cred că mi-ar permite timpul și degetele care nu contenesc să se oprească din a tasta, în aceste momente. Pentru că ceea ce se află în afara perfecțiunii oferită de acest conducător, ceea ce găsim în locurile cărora fie nu le acordă prea multă atenție, fie le privește din secret cu ardoare sau pur și simplu nu are habar de el, indică o lume foarte complexă. Pentru că ceea ce am descoperit în afara lumii creată de acest făuritor care și-a îndeplinit o dorință, este un aspect care m-a intrigat foarte mult în poveste. Aceste anomalii care ies din afara tiparului și care refuză să se conformeze clonelor și ideii de la fel. 
[...] Nimic nu e mai gustos decât să te hrănești cu un nevinovat, pentru că frica, teama, oroarea lor este pură. După ce ai gustat din caviar, nu-ți mai e poftă de ton. 
Manipularea din carte, puterea ce pare a fi atât de mare și greu de doborât, viitorul pe care îl pregătește acest bărbat ce nu are de gând să lase totul în acel stagiu, cruzimea cu care atacă la interior și pe care o sădește în mulțime din fragedă pruncie și modul prin care reușește să intimideze toată gloata, îți amețește creierul să îți dorești mai multă forță din partea celor care nu se conformează ideilor lui. Aproape că am trăit împreună cu personajele toate acele scene mai mult sau mai puțin plăcute, aproape că îmi venea să urlu când realizam unde era implantată trădarea și cât de greu era să ai încredere în oameni și cât de ușor se putea spulbera viitorul pe care ți l-ai pregătit cu atâta bucurie. Anomalii este categoric o carte care privește mai adânc decât mi-au oferit alte cărți de genul și arată că frumosul poate ascunde orori, tragedii, dar și speranțe ce pot fi înlăturate cu atâta ușurință.

Distopiile de genul – care au tente de Fantasy sau Science Fiction – nu se prea opresc la un singur volum. Și nu pentru că nu ar fi în stare să o facă, ci din cauza faptului că numeroasele elemente pe care le descoperim în poveste, necesită să fie mult mai detaliate în afară de ceea ce ni se oferă în volumul respectiv. Și Anomalii nu este o excepție. Finalul pe care l-am primit, ceea ce am găsit și pe a doua filă din roman, dar și din ceea ce am mai descoperit pe internet, indică faptul că ar urma o continuare. Și chiar sper să fie așa, deoarece – pentru mine cel puțin – ar fi mult prea crud să ni se ofere atât de puțin. Și cu toate acestea, îi mulțumesc infinit editurii Herg Benet pentru că mi-a scos la iveală o distopie ce nu credeam că o voi descoperi vreodată. O carte minunată, sfâșietoare, care macină și te ține pe jar până la ultimul moment, până la ultimul cuvânt pe care îl citești. Am adorat Anomalii și sper că o să vă placă și vouă măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie această poveste superbă!
Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit!