duminică, 10 decembrie 2017

„Jocul necromanților” (Cronici din Voss, #2) de Șerban Andrei Mazilu

Volumul Jocul necromanților poate fi comandat de pe site-ul editurii Crux Publishing

DESCRIEREA: După cădere, Imperiul se confruntă și cu mai multe forțe oculte hotărâte să distrugă definitiv echilibrul dintre Bine și Rău. Până și zeul Moarte se simte neputincios în fața haosului ce pare că vrea să consume sufletele tuturor muritorilor. Dar Thanos are propriile lui arme: Ordinul Corbilor compus din cinci asasini ce au un singur scop – menținerea balanței Creației cu orice preț. Întotdeauna există un rău mai mare, iar vechi dușmani pot deveni prieteni atunci când se confruntă cu Întunericul absolut. Pumnalele taie în carne vie, jocuri politice se fac și se desfac, mistere vechi sunt scoase la iveală și noi eroi își fac apariția. Personaje memorabile, o cursă pe viață și pe moarte, o poveste de dragoste cum puține mai sunt și un univers fantastic de o profunzime tulburătoare. 

RECENZIA: Așa cum mi s-a întâmplat și în cazul primului volum, Anotimpul pumnalelor, nici Jocul necromanților nu a scăpat de dificultatea pe care am avut-o în timp ce îi scriam – scriu, de fapt – recenzia. M-am confruntat cu aceeași greutate deoarece, cu toate că mi-a plăcut foarte mult continuarea, când vine vorba să îmi spun părerea, efectiv cuvintele nu stau la coadă, pentru a fi scrise. Sunt total pe dinafară, privesc într-un punct fix și nu știu cum să încep sau despre ce ar trebui să vorbesc în recenzie. Pentru că aceste două cărți au fost de o complexitate – care nu pot spune că îngreunează citirea – destul de mare, pentru a ajunge să-mi complice tot ce aș fi avut în cap.  Inițial – ca să fiu sinceră până la capăt – ajunsesem la concluzia că în loc să scriu o recenzie în care, probabil aș fi discutat numai prostii, să nu o mai fac deloc. Dar apoi m-am gândit că am reușit să o postez pe cea de la Anotimpul pumnalelor – unde m-am confruntat cu aceleași greutăți –, că m-am încăpățânat și am scris ceva despre volum, plus că mi-ar fi părut și rău pentru faptul că noi, cititorii, am obligat – oarecum – scriitorul la a mai crea și un volum doi, încât nu m-aș fi simțit împăcată cu decizia. Mai ales că ceva am în cap despre ce să vorbesc, numai că nu îmi doresc să le fi înțeles total greșit; deoarece genul acesta de carte încă este nou pentru mine, așa că pot pica ușor în penibil. Și știu că nu ar trebui să fiu atât de dură cu percepția mea, cu faptul că sunt la început, dar efectiv nu am cum să îmi scot din cap și această opțiune. Și cu toate astea îmi asum recenzia, toate prostiile pe care, să zicem, le voi menționa, așa că să nu o mai lungesc degeaba. 

În sufletul meu, simt că ar fi trebuit să îmi fie puțin rușine pentru simplul fapt că am așteptat atât de entuziasmată Jocul necromanților, și nu am făcut nimic, deoarece de când a apărut, și până în ziua de azi, a trecut un an de zile. Nu încerc să-mi găsesc vreo scuză, dar pot să dau vina pe faptul că mi-am găsit mereu o perioadă proastă în care să încep cartea, pentru că – din perspectiva mea – seria asta nu poate fi citită oricând. Cel puțin eu am nevoie de timp la dispoziție, liniște și deloc distragere, deoarece, așa cum am spus mai la început, nu este o poveste ușor de citit. Are tot felul de elemente, o sumedenie de personaje, o lume de o complexitate destul de mare, încât dacă ajungi să te oprești din citit dintr-un anumit motiv, pierzi firul și te încurci în detalii. Nu sunt sigură că și ceilalți cititori sunt de acord cu mine, dar eu prin asta am trecut în momentele în care mi-am ales prost perioada în care să spun: acum e timpul să mă apuc de cartea asta! Și nu o fac ca un reproș adus stilului de scriere al lui Șerban Andrei Mazilu, deoarece, categoric, nu este unul. Sunt multe cărți complexe – iar eu una prefer o poveste de o complexitate peste medie, față de una care să nu îmi pună mintea la contribuție – care au în spate o lume de-a dreptul ieșită din tipare, extraordinar de interesantă și care te prinde de la prima și până la ultima pagină. Și Jocul necromanților – și implicit seria Cronici din Voss – este una care intră în această categorie. Doar că este un sfat pe care îl dau, cu prietenie, oricărui cititor care dorește să citească aceste două volume, dar și celelalte cărți din serie; și sper să fie mai multe, dar despre acest aspect voi discuta, mai pe larg, puțin mai târziu. 

Faptul că după ce am citit aproximativ o sută de pagini din volum, m-am oprit și m-am dus să „consult” câteva recenzii de pe Goodreads, s-a datorat numai faptului că, fiind vorba de un volum doi, mă așteptam să se continuie de unde s-a terminat. Dar nu, Jocul necromanților a pornit la drum cu alte personaje – care se vor întâlni și cu cele vechi –, ceea ce mi-a fost ușor incomod. Așa că am luat hotărârea – ceea ce fac foarte rar – de a citi câteva recenzii pentru a vedea dacă am fost singura care a întâmpinat această dificultate. Și se pare că nu. Dar vă garantez că după cele aproximativ o sută de pagini, totul va deveni mult mai limpede, deoarece ajungi să te înveți cu personajele noi și să te reîntâlnești cu majoritatea din Anotimpul pumnalelor. Dar nu pot să nu menționez și faptul că – așa cum a spus Ghanda în recenzia de pe Goodreads – Jocul necromanților poate fi și un volum de sine stătător, putând a fi citit fără a-l lectura, neapărat, și pe primul. Pentru că este o poveste care are cap și coadă. Dacă în Anotimpul pumnalelor s-au întâmplat niște lucruri care, până la final și-au găsit oarecum rezolvarea, în cartea a doua există o altă poveste, doar că una în care ni se explică mai în detaliu anumite aspecte, cum ar fi crearea lumii din Cronici, anumite legende care – dacă îmi aduc bine aminte – în Anotimp nu au fost menționate. Ceea ce a fost un aspect bine-venit, pe care l-am primit cu brațele deschise!

Și cam aici se încheie orice comparație aș fi avut-o de făcut între Anotimpul pumnalelor și Jocul necromanților – cu toate că nu prea cred că a fost, neapărat, una –, și înainte de a intra în miezul poveștii, aș dori să spun că nu am considerat că volumul doi ar fi fost mai bun decât primul. Pentru că le-am considerat pe ambele ca fiind la fel de explicite, perfect scrie și cu informațiile de care aș fi avut nevoie pentru a înțelege povestea și pentru a mă determina să fiu acolo, concentrată și dornică să citesc mai departe. În schimb – așa cum probabil că au observat și vor observa toți – a fost unul mult mai sângeros, cu unele detalieri de-a dreptul macabre și care m-au obligat să îmi imaginez tot felul de tablouri până la cele mai scârboase și mai îngrozitor de privit. Dar nu mi-au încetinit cu nimic citirea, ba din contră, așa-zisul rău din mine, partea aceea malefică și care se bucură când vede sânge și moarte – oribil de crezut așa ceva –, a savurat fiecare scenă de genul. (Doamne, monstrul ăla de pe malul mării – sau unde se aflaseră atunci personajele – a fost picătura care a umplut paharul! O scenă mai macabră ca aia nu cred că am mai citit în vreo carte! Felicitările mele!) Chiar și cele în care moartea a survenit anumitor personaje care mi-au plăcut, deoarece ajunsesem să analizez altfel acele momente care, în mod normal mi-ar fi provocat repulsie și o tristețe îngrozitoare. Mă gândeam la faptul cum Șerban Andrei Mazilu reușise atât de bine să descrie cele imagini, la cât de clare și vii păreau, deoarece venisem pregătită – din Anotimpul pumnalelor – cu un bagaj de cunoștințe care mă învățase să nu mă aștept la nimic frumos de la această poveste. Să nu caut fluturași vii și floricele proaspete în ghiveci, sau un cer senin și un soare strălucitor, să nu scormon după declarații de dragoste și cine luate sub clar de lună sau după finaluri care să aducă numai fericire și viață lungă și fără nicio grijă. Nu! De la început vedeam nori plumburii, o atmosferă înecăcioasă de putreziciune, monștrii la tot pasul, sânge, pistoale, morți, piele, oase și altele de genul. Și mi-a convenit!
[...] Ne naștem, creștem și murim. Unii, între timp, trăiesc. Alții viețuiesc și supraviețuiesc... Cei din urmă, de obicei, sunt obsedați de treburile lor mărunte, de slujbele lor meschine, de detalii atât de neimportante, încât mă îngrețoșează de-a dreptul, zise el rotind o cheie în proteza de metal. În marele plan al Cosmosului, preocupările lor sunt penibile, iar ei sunt dezgustători prin faptul că se complac într-o ignoranță de-a dreptul absurdă; tot ce trebuie să știm, să învățăm, există în jurul nostru, în natură, și ne așteaptă doar să deschidem ochii și să vedem. Spune-mi, domnișoară Dawson: când a fost ultima oară când ți-ai amintit să privești cerul? Sau când ai reconștientizat că, în viața ta atât de complicată și agitată, există măcar un om pe care îl iubești și care, prin acea iubire, te definește ca individ? 
Corupția și lupta de putere nu a dispărut în Jocul necromanților, doar că aici am găsit-o la un cu totul alt nivel, deoarece m-am confruntat cu alte personaje și cu o bătălie trecută mai departe de normal. Faptul că scriitorul ne-a introdus și mai departe de lumea Arhipelagului Voss, prezentându-ne o lume peste conducerea de acolo, a fost ca un bonus pentru mine. Deoarece nu mă așteptam. Minciunile, trădările și secretele au adus cu ele – fiecare în parte – numai moarte și distrugeri, schimbări de planuri și o atmosferă mult mai tensionată. Nu pot să uit scena în care anumite personaje luaseră decizia de a face un lucru cu scopul de a obține ceva, ca apoi să își dea seama că au făcut-o degeaba, consecința fiind că muriseră oameni; sau mai bine spus un anume personaj pe care, dacă la începutul volumului chiar ajunsese să îmi placă de el, cu cât acea clipă venea, cu atât îl urma mai mult. Și parcă nu înțeleg foarte bine de ce, deoarece, dacă ar fi să dau timpul înapoi și să pun unele lângă altele deciziile pe care le-a luat și ceea ce făcuse pe parcursul părților în care apare, nu prea am un motiv concret de a-l urî. Dar să zicem că autorul l-a creat atât de bine încât dintr-un simplu foc mi-a schimbat la o sută optzeci de grade părerea despre el.

Nu voi discuta despre celelalte personaje deoarece simt că dacă aș face-o – așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în recenziile pe care le scriu – aș oferi spoilere involuntar. Tind să scriu mult și din punctul în care spun că sunt, ajung să depășesc limita și subiectul pe care mi l-am propus să îl aduc în discuție. (Pe scurt. Mi-a plăcut foarte, foarte mult de Yvette și Taft. Și aprob ceea ce i-a spus Taft lui Yvette atunci, pe balcon.) Dar singurul lucru pe care îl voi menționa o să fie faptul că mă bucur atât de mult pentru că Aendo, Jessah (Loup) și York s-au reîntâlnit, cu toate că m-am așteptat, într-un fel, să o facă. Dar tot mă bucur, deoarece momentul acela în care s-au reunit a fost atât de perfect și de când apar, când apar, când apar! Fac un trio pe care o să îl citesc mereu cu plăcere și cred că dispariția unui dintre ei ar scădea considerabil – în ochii mei – personajele. Pentru că scenele în care York era singur, fără cei doi, cu toate că au fost foarte bune, pentru mine s-a simțit lipsa lor. Trei corbi care trebuie să rămână împreună!

Simt că nu am spus destule pentru a vă comunica că am ajuns la final cu recenzia, dar cu toate că aș mai avea lucruri de scris despre volum, în mintea mea sunt doar niște frânturi, imagini puțin încețoșate. Și mă enervează deoarece am terminat ieri de citit Jocul necromanților, așa că nu mi se parte normal să uit din detalii, dar cred că ele în sine sunt vinovate pentru așa-zisa mea amnezie. Am multe imagini care îmi apar în fața ochilor și care se bat cap la cap, precum piesele greșite ale unui puzzle, nereușind să formeze un tablou clar. Dar dacă nu v-ați dat seama de faptul că mi-a plăcut extraordinar de mult Jocul necromanților, da, mi-a plăcut. A fost o carte pe care aproape că am devorat-o efectiv; m-am culcat târziu și m-am trezit mai devreme ca să pot să o termin de citit în liniște, fără a fi deranjată de zgomotele din jur. Și credeți-mă, când este weekend și nu sunt nevoită să mă trezesc foarte de dimineață din anumite motive, nu o fac pentru o carte! Dar pentru Joc am făcut-o, așa cum o să o fac și pentru alte cărți care îmi vor trezi aceleași sentimente pe care l-am avut pentru acest volum. Iar de continuare, nu voi ruga autorul să o scrie, deoarece știu deja că va exista una. Doar că sper să fie publicată cât mai repede.  

Și ca un P.S: încă aștept ziua în care un producător va găsi cărțile astea și va lua hotărârea să creeze o serie de filme. Ziua aceea va fi una memorabilă, cu siguranță!

duminică, 3 decembrie 2017

„Pasărea furtunii” (Războiul celor Două Roze, #1) de Conn Iggulden

Volumul Pasărea furtunii poate fi comandat de pe site-ul editurii Nemira

DESCRIEREA: În 1437, la ani buni după domnia bravului Henric al V-lea, urcă pe tron fiul său, Henric al VI-lea, renumit pentru blândețea lui. Sănătatea șubredă îl face un monarh slab, care nu poate conduce decât cu ajutorul apropiaților. Există însă destui ca ducele de York, convinși că Anglia trebuie guvernată cu mână de fier pentru a supraviețui. Teritoriile ei din Franța sunt amenințate și umbla vorba că se pune la cale o răzmeriță. Se răspândesc temerile că Anglia nu va rezista, cu atât mai mult cu cât Henric al VI-lea vrea să o ia de soție pe Margareta de Anjou. Se adună nori negri. Cine sau ce poate salva regatul înainte să fie prea târziu?

RECENZIA: Motivul principal, și cel mai solid, pentru care mi-am dorit foarte mult să citesc Pasărea furtunii s-a datorat  pentru cei care ați descoperit blogul mai târziu și nu știți  faptului că sunt un mare fan al Războiului celor Două Roze, a Casei Lancaster și a Casei York, dar și a tuturor aspectelor și întâmplărilor care au urmat după această luptă crâncenă și sângeroasă ce s-a dat între trandafirul roșu și cel alb. Iar această pasiune mi-a fost însuflețită de către Philippa Gregory, după ce alesesem – la întâmplare și fără vreo intenție anume –, la bibliotecă, Regina albă, un volum în care se găsește, în prim-plan regina Elisabeth, soția regelui Edward al IV-lea, din Casa de York. Îmi plăcuse atât de mult relația și toată atracția care existase între cei doi monarhi, dar și toată acea atmosferă existentă în carte încât – după ce am aflat că Regina albă făcea parte dintr-o serie – mi-am dorit să citesc cât mai multe despre Războiul celor Două Roze. Așa că am culminat cu alte trei cărți din seria „The Cousins War” – recenziile cărora le puteți citi pe blog –, ultimul volum încă așteptând la mine în bibliotecă. Prin urmare, după ce mi-am dat seama că devenisem ușor dependentă de această parte a istoriei Angliei, mi-am dorit să citesc cât mai multe despre cei doi trandafiri războinici. Și așa am ajuns să descopăr seria lui Conn Iggulden

Ce mi-a plăcut foarte mult la acest volum – comparativ cu cele ale Philippei Gregory – a fost faptul că am aflat mai multe lucruri de dinainte ca Henric al VI-lea să urce pe tron. Ni s-a explicat puțin și istoria celorlalți regi de dinainte de el, faptul că tatăl lui Henric era total diferit față de acesta, dar și că am citit povești și din perspectiva altor personaje. Că nu s-a concentrat totul pe familia regală sau pe anumiți aristocrați. Am citit despre oameni simpli care au avut de suferit după armistițiul pe care l-a făcut Anglia cu Franța, pe faptul că cea dintâi a cedat Anjou și Maine Franței, pentru o pace de douăzeci de ani dar și pentru ca Margareta de Anjou să se căsătorească cu Henric al VI-lea. Faptul că cele două regiuni fuseseră luată de către Anglia după un război, deveniseră ocupate de către englezi, dar după ce armistițiul ajunsese să fie pus în aplicare, reintrând sub dominație franceză, aceștia erau nevoiți să își părăsească locuințele. Iar acel lucru era foarte greu, mai ales când își construiseră și investiseră foarte mulți ani și bani pentru a-și forma acolo un trai decent. Plus că nimeni nu-i anunțase de dinainte, ci doar se treziseră cu faptul că erau nevoiți să plece. De acolo iscându-se un adevărat scandal, o răzmeriță care a ținut tot volumul, alimentat uneori și de ajutorul altora mai influenți în lumea nobiliară a Angliei. 

Iar un alt aspect pe care l-am apreciat și pe care l-am absorbit de-a lungul întregii cărți a fost prezența lui Richard de York, tatăl regelui Edward al IV-lea, menționat mai la începutul recenziei. Cum în Regina albă – și tot o să aduc mențiuni, în timpul postării, asupra cărților Philippei Gregory – sau în celelalte volume ale seriei nu prea l-am citit pe Richard de York, din câte îmi aduc aminte, în Pasărea furtunii am avut parte de o surpriză la care, sincer, tânjisem de mult. Marele războinic care ridicase Casa de York la gradul de familie regală – cu toate că, dacă ar fi să privim la arborele genealogic al celor din neamul lui, faptul că a tânjit la tron nu a fost doar o dorință – era acolo. Arogantul care considera că totul i se cuvenea, șiretenia pe care o afișa uneori, seriozitatea și puterea pe care o exercita, dar și alte aspecte ce țineau de personalitatea lui atât de fascinantă, m-au încântat nespus de mult. Richard de York nu a fost numai o amintire, o plăsmuire a unor personaje, ci a fost unul în carne și oase. Un om cu influență, dar și un pion nespus de vital în poveste, fără de care Pasărea furtunii ar fi fost mult prea simplă. (Sunt complet sigură că nu mi-ar fi plăcut la fel de mult, cu toate că nici acum, cu el prezent, nu am rezonat în totalitate cu volumul.

Poate că l-am adus prea mult în centrul atenției pe Richard de York, dar încă mai am ceva de menționat legat de acesta, împreună cu Cecily Neville, soția pe care a avut-o și care i-a dăruit niște copii ce au reușit să schimbe anii în care au trăit. În Pasărea furtunii a existat, undeva, o conversație între Richard și Cecily, o conversație care – sincer, vă spun! – m-a înfiorat puțin și care m-a determinat să mă opresc din citit pentru a rumega tot ceea ce au spus. Era ca și cum ar fi făcut o referire la viitor, la unul care s-a potrivit, în mare parte, cu ce citisem în seria Philippei Gregory. Nu știu cum de s-a întâmplat, dar aceea a fost scânteia care m-a obligat, într-un fel, să realizez ce cuplu puternic au format Richard de York și Cecily Neville, dar și cât de mult ajunsese să îmi placă de ei. (Cred că dacă s-ar scrie o carte în care să fie vorba numai despre cei doi soți, cu siguranță că aș cumpăra-o fără să stau să mă gândesc de două ori!) Nu voi relata întreaga conversație care s-a desfășurat între aceștia, în schimb voi scrie replica lui Cecily, cea care a fost, după părerea mea, cea care a luat decizia de a-mi demonstra ceea ce am spus mai sus despre acest cuplu. Iar tandrețea, romantismul și grija care se făceau simțite între aceștia, m-au uimit cu totul; trebuie să recunosc că nu m-aș fi așteptat la asta din partea lor, după ce începutul nu a fost unul tocmai cald și primitor.
— Ai să-i învingi, sunt sigură. Dacă te cunosc, totuși, știu că nu pierzi cu ușurință... și nu renunți. Este și o caracteristică a celor din neamul Neville. Copiii noștri vor băga spaima în ei. Sunt destul de sigură de asta.
Pentru mine a fost ca o profeție, o replică dată de către o vrăjitoare, o siguranță în cuvinte pe care aproape niciodată mi-a fost dat să o citesc sau să o aud la un alt personaj. Da, Richard de York, cu siguranță că avea să îi zdrobească pe toți, să îi facă să-i cadă la picioare. Pentru că după un timp, categoric avea să aibă Anglia – și poate că nu numai – sub picioarele lui. Iar fiii lui – doi dintre ei, măcar – urmau să bage spaima în mulți alții care îndrăzneau să treacă peste vorbele și acțiunile lor. Bine, mai mult Edward, că Richard nu prea a abundat în astfel de momente. Iar pentru asta, pentru felul cum Conn Iggulden a reușit să creeze aceste replici, nu poate decât să aibă toată admirația mea. Și că tot am adus din nou vorba de Edward al IV-lea, din câte îmi aduc aminte, în Regina albă Cecily o amenințase pe Elisabeth că avea să spună tuturor că Edward nu îi era copil legitim – că nu era moștenitorul lui Richard de York , numai ca aceasta să nu mai aibă șansa să devină regină. Dar după ce am aflat mai multe despre tatăl său, după ce mi s-a demonstrat că personalitatea și acțiunile pe care le întreprindea Richard, se pliaseră atât de bine și pe caracterul lui Edward – aspecte care, cred eu, nu se pot neapărat învăța, cât dobândi, care există deja în ADN –, cum aș putea să mai cred în vorbele lui Cecily (sau ale oricărei alte persoane)? Pentru că Edward – categoric și fără doar și poate – a fost și va fi pentru eternitate copilul legitim al lui Richard de York!

De-a lungul volumului Pasărea furtunii am avut parte de bătălii, trădări, secrete, dar și morți despre care nu îmi doream să citesc. Mai ales când acel personaj te atinge la suflet prin modul de a gândii și de a se comporta, și pe care l-ai îndrăgit în fiecare clipă. (Sincer, chiar nu mi-am dorit să citesc despre cum murise, și mai ales nu prin acel mod meschin și care nu avea ce să caute, în condițiile în care fusese omorât pe nedrept.) Dar au existat și scene pe care mi le-aș fi dorit mai prezente în volum, iar una dintre ele ar fi faptul că Margareta de Anjou și Henric al VI-lea au fost prezenți destul de rar; după prima parte a volumului ajunsesem să citesc despre ei tot mai rar. Iar pe mine, una, m-a dezamăgit destul de mult, deoarece mi-aș fi dorit să știu și cum evoluează relația lor. Cu toate că mi-a plăcut că am citit, mai mult și mai amănunțit, despre partea cealaltă a baricadei – cu oamenii de rând și cu nemulțumirile lor –, dar până la urmă Războiul celor Două Roze s-a concentrat pe cele două Case; Lancaster și York. Înțeleg și ceea ce a vrut să ne ofere autorul, dar acest aspect, pentru mine, a fost unul care mi-a îngreunat puțin citirea, dar trebuie să recunosc că a reușit să îmi ofere și o doză cam prea ridicată de plictiseală. Iar acesta a fost un impediment care m-a determinat să fiu nevoită să scad două stele volumului; aspect care s-a adăugat altor câtorva motive.

În privința altor personaje, a reușit să îmi atragă destul de mult atenția contele Richard Warwick – un alt Richard , într-un mod puțin diferit față de cum a fost în seria Philippei Gregory. Pentru că acolo l-am descoperit deja cu o anumită experiență în spate, avându-le pe cele două fiice – Anne și Isabelle –, în timp ce în Pasărea furtunii dobândise titlul de conte de puțin timp, fiind tânăr și plin de un entuziasm puțin haotic. Siguranța pe care o deborda și el, modul arogant și încrezător prin care acționa, dar și o ușoară viclenie – pe care nu prea am observat-o atât de pregnantă în cărțile Philippei, poate pentru că se mai estompase nițel –, m-au atras într-un anume fel. Și mi-a plăcut că mi s-a dat ocazia să îl descopăr și în această ipostază, mai ales când știu în ce mod își va găsi sfârșitul. Așa că sunt destul de nerăbdătoare și curioasă să văd cum va evolua în următorul volum al seriei. Pentru că îl voi urmării cu un foarte mare interes.

În timp ce citeam Pasărea furtunii, am stat și m-am gândit la cealaltă perspectivă. La cum ar fi fost dacă Richard de York (sau altcineva) nu ar fi ajuns să devină Protector și Apărător al Regatului, Henric al VI-lea continuând să conducă – inconștient, de această dată – în acel mod foarte plăpând și lipsit de forță și interes. Cum ar fi decurs istoria cu un rege precum Henric al VI-lea și unde s-ar fi ajuns. Probabil că la o iminentă distrugere, deoarece dacă câteva mii de englezi simpli reușiseră să intre în Londra și să lase distrugere în urma lor, ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit adevărații dușmani? Așa că sunt în concordanță cu tot ceea ce a făcut Richard de York, poate și pentru că niciodată nu am fost un mare fan al Casei Lancaster, pe care mereu am considerat-o ca fiind net inferioară Casei de York. La finalul volumului am reușit să descopăr ceva ce nu prea am luat în considerare înainte, iar ceea ce am aflat aici m-a șocat puțin, deoarece m-a izbit dintr-odată, într-un mod deloc plăcut. Am ajuns la concluzia că felul cum Henric al VI-lea – în afara faptului că, de tânăr fiind, în loc să fie inițiat în arta războiului, fusese împins mai mult spre credință și rugăciune puțin exagerată – se datorase și unui alt factor pe care, înainte, nu l-am considerat ca fiind posibil. (Cu toate că ar fi trebuit să mă gândesc și la el, știind ce fel de carte citeam și cât de înverșunați erau unii pentru a ajunge acolo unde își doreau să fie. Pentru că totul era posibil, într-un astfel de caz.)

Per total a fost o carte interesantă și pe care am considerat-o necesară, dacă voiam să aflu mai multe detalii despre istoria Războiului celor Două Roze – cu toate că a fost puțin umflată pe alocuri, încărcată cu fantastic –, dar și pentru că, în sine, a fost o lectură plăcută și bine-venită. Poate că mi-ar fi plăcut, așa cum am precizat mai la început, să fi avut parte de mai multe momente de Margareta și Henric, sau poate și de cum s-a acomodat regina cu venirea ei în Anglia, deoarece, în privința acestor aspecte, au fost aproape inexistente. Țin minte că în Doamna apelor, volumul trei din „The Cousins War”, cel în care personajul principal a fost Jacquetta River – mama reginei Elisabeth –, aceasta ajunsese să fie doamna de onoare a reginei Margareta. Prin urmare, stătea mai mult în preajma acesteia, așa că am putut să aflu lucruri despre ea, despre modul cum se acomodase la curtea Angliei, dar și alte aspecte. Poate că ar fi trebuit să fiu mulțumită cu atât, dar nu pot. Acolo cartea era despre Jacquetta, despre copilăria și evoluția ei în viață. Speram ca în Pasărea furtunii, regina să se destăinuie mai mult, sau cel puțin să fie mai prezentă. Dar asta a fost să fie, deoarece acest aspect nu mă va opri deloc din a nu-mi dori să citesc și volumul doi al seriei. Chiar vreau, așa că o să urmăresc cu mult interes apariția acestuia la editura Nemira! 

joi, 30 noiembrie 2017

Wrap-up | Iunie - Iulie - August 2017

Nu știu cum de am reușit să uit de postările astea timp de jumătate de an. Chiar nu îmi dau seama cum de s-a ajuns aici! Probabil s-a datorat faptului că aceste luni au trecut atât de repede, încât nici măcar nu le-am simțit, deoarece au fost foarte încărcate. 

Dacă nu ar fi existat Goodreads-ul, nu știu cum mi-aș fi dat seama câte cărți am citit în acest luni. Sau poate că da, deoarece m-aș fi ajutat de Wrap-up-ul anterior și aș fi știut de unde să încep. Oricum, când am văzut că sunt treizeci și unu de cărți, am rămas puțin surprinsă și ușor panicată, deoarece nu nu știam (și sinceră să fiu, nici acum nu prea îmi dau seama) cu aș putea să introduc atâtea cărți în postare. În condițiile în care am un anumit model pe care îl urmez când vine vorba de postările de genul; scriu destul de mult chiar și la un wrap-up de cinci cărți, să zicem. Așa că am luat hotărârea să împart lunile pe jumătate, oprindu-mă la finalul lunii August, ca un wrap-up de vară. Restul de trei luni le voi introduce la postarea finală a lui 2017. Ca să-mi fie mai ușor și ca să nu încarc prea mult postarea. 

IUNIE
  1. Eroare (Regii timpului, #2) de Laura Nureldin. „Ceea ce m-a bucurat foarte mult la alegerea pe care a făcut-o Laura Nureldin în privința trecutului în care urma să o trimită pe Mora, a fost faptul că nu s-a îndreptat spre Europa, ci a ales calea Americii. Cu toate că, în privința secolelor XVIII–XIX aleg, fără să clipesc, continentul nostru, când vine vorba de frumusețe – eleganța aristocraților, hainele, eticheta, opulența castelelor, conacelor și a tuturor obiectelor de decor care îți taie răsuflarea –, îmi doream să fie ceva nou, ceva ce nu am explorat foarte adânc. Așa-zisa nobilime a Americii, și bucuria a fost și mai mare când am aflat locația exactă, și anume New Orleans. Sinceră să fiu, în direcția aceea nu prea am avut șansa să mă îndrept foarte des când a fost vorba de literatură. A fost o alegere care, pentru mine cel puțin, a fost primită cu brațele deschise.” 
  2. Și mă întunec (Saga Câștigătorului, #1) de Kiersten White. „Intriga, duritatea întregii povești, realismul istoriei pe care o știm cu toții  schimbată într-un mod original și foarte bine primit , Imperiul Otoman pe care l-am urât atât de mult la orele de istorie, dar pe care l-am iubit atât de mult în Și mă întunec, o Valahie săracă și dornică de o schimbare, totul sub comanda unei tinere neînfricată, care ar fi în stare să treacă și prin foc și să facă orice sacrificiu pentru a-și atinge scopul. [...]”
  3. Inima mea și alte găuri negre de Jasmine Warga. „Inima mea și alte găuri negre este o dovadă vie – pentru că există dovezi în fiecare dintre noi – a faptului că dacă renunți din a mai lupta, te distrugi pentru totdeauna, deoarece pentru unii vei fi ceva trecător, ce s-a întâmplat lângă ei. Vei fi vorbit o perioadă, amintit, ca apoi să fii uitat pentru totdeauna. Și nu meriți asta, pentru că tu meriți să trăiești și să o faci așa cum vrei tu și că ceea ce s-a întâmplat în trecut, este doar în trecut. Bineînțeles, nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui, ci doar ție, trebuie să îți arăți că poți și că ești o un om puternic. Inima mea și alte găuri negre se află în categoria cărților pe care le recomand cel și cel mai mult.”
  4. Departe de mine, departe de tine de Flavius Simion. „[...] Dar nu s-a putut să-mi placă doar câteva, deoarece imediat cum am terminat prima strofă a primei poezii, mi-am dat seama că mă îmbarcasem într-o călătorie pe care o așteptasem de multă vreme și după care tânjeam cu atâta disperare. Am citit poeziile atât de concentrată, de dedicată tuturor sentimentelor pe care Flavius Simion mi le-a adus cu ajutorul acelor minunate creații, și nu o spun pentru că, pentru mine, fiind ceva mai nou, de care am ajuns să mă bucur de foarte puțin timp, accept totul și nu sunt atentă la nimic înconjurător. Nu. Poeziile din Departe de mine, departe de tine sunt o călătorie către o sumedenie de emoții, o simfonie de trăiri pe care le absorbi cu putere, și pe care – pe unele dintre ele – ajungi să le retrăiești din propriile-ți experiențe. Și fie că te dor, fie că îți readuc la viață momente frumoase din trecutul tău, te bucuri de ele exact așa cum sunt. [...]”
  5. Războiul lumilor de H.G.Wells. „[...] Este o poveste despre supraviețuire, despre a descoperi ce ar fi putut să facă și cum ar fi reacționat oamenii secolului XX, până în anii 1950, dacă s-ar fi confruntat cu o astfel de invazie, de exterminare. Pentru că este interesant să privești acțiunea și în trecut, nu doar din prezent sau viitor. Este un roman despre supraviețuire, despre găsirea celor dragi, despre minunile de a-i vedea vii în condițiile în care, de-a lungul acelei perioade infernale, lângă tine mureau mii de oameni. O poveste pe care, peste câțiva ani voi dori să o recitesc și cu siguranță că atunci, când voi fi mult mai matură și o voi descoperi așa cum este ea, o voi aprecia și mai mult decât am făcut-o acum. Pentru că Wells a scris o carte după care s-a inspirat unul dintre filmele mele preferate, și nu pot să nu o țin la inimă, orice ar fi.”
  6. Anomalii de Sadie Turner și Colette Freedman. „Manipularea din carte, puterea ce pare a fi atât de mare și greu de doborât, viitorul pe care îl pregătește acest bărbat ce nu are de gând să lase totul în acel stagiu, cruzimea cu care atacă la interior și pe care o sădește în mulțime din fragedă pruncie și modul prin care reușește să intimideze toată gloata, îți amețește creierul să îți dorești mai multă forță din partea celor care nu se conformează ideilor lui. Aproape că am trăit împreună cu personajele toate acele scene mai mult sau mai puțin plăcute, aproape că îmi venea să urlu când realizam unde era implantată trădarea și cât de greu era să ai încredere în oameni și cât de ușor se putea spulbera viitorul pe care ți l-ai pregătit cu atâta bucurie. Anomalii este categoric o carte care privește mai adânc decât mi-au oferit alte cărți de genul și arată că frumosul poate ascunde orori, tragedii, dar și speranțe ce pot fi înlăturate cu atâta ușurință.”
  7. Nemuritoarea Starling (Emblema eternității, #1) de Angela Corbett. „[...] un aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost în momentul în care am citit despre istoria Societății Amaranthine și a Rezistenței Daevos, despre modul cum au luat naștere fiecare și ce îi leagă, într-un anume fel, pe toți cei din ambele tabere. La fel de mult am îndrăgit și imaginația Angelei Corbett pentru modul cum a legat ideea de suflete-pereche, despre conexiunea dintre un bărbat și o femei atunci când ajung în acest stagiu și despre tot ceea ce reprezintă coperta, de fapt. A fost foarte interesant și cred că, dacă nici alții nu sunt mari fani ai triunghiurilor amoroase, cartea merită să fie citită chiar și pentru această legendă care sigur o vor îndrăgi măcar pe jumătate cât mi-a plăcut mie. Și poate din cauza asta mi-aș fi dorit să se concentreze puțin mai mult pe acest aspect decât pe dovedirea celor doi că sunt sufletele-pereche ale lui Evie; cred că jumătate din carte numai despre asta a fost vorba și a fost oarecum obositor.”
  8. Din ștreang de Aurelia Chircu. „Cum nu sunt foarte familiarizată cu poveștile polițiste, nu am fost foarte pregătită și atentă când a fost vorba de a analiza detaliile mai puțin evidente, așa că nu prea am fost pe fază în momentele în care ieșeau la iveală anumite acțiuni sau informații, ci mai mult ajungeam să fiu băgată în și mai multă ceață. Dar aici cred că a fost mai mult vorba de incapacitatea mea de a putea să dezleg anumite mistere, nu de modul cum autoarea le-a introdus în poveste. Deci din această privință mă consider vinovată; genul polițist nu a fost și nu cred că va fi unul dintre genurile pe care să le prefer, chit că aici a fost vorba și de aspecte fantastice. Uneori pot spune că am fost destul de nervoasă pe faptul că nu puteam să fiu pe fază și să anticipez anumite rezultate.” 

IULIE
  1. Sabia de sticlă (Regina Roșie, #2) de Victoria Aveyard. Mi-a sfâșiat sufletul în mii de bucățele! Nu știu dacă neapărat a fost mai bun decât Regina Roșie, dar în orice caz m-a surprins foarte mult în multe momente. Într-atât de mult încât aproape că începusem să plâng după ce văzusem că am terminat cartea și eu voiam mai mult, dar nu primeam. Sper din tot sufletul ca Editura Nemira să aibă în plan, pentru anul 2018, publicarea volumului trei.
  2. Stresul dintre orgasme de Ana Mănescu. „Stresul dintre orgasme este o poveste intensă, cu o nebunie atrăgătoare și care mi-a oferit senzații și emoții dintre cele mai răvășitoare și mai năucitoare. Am citit povestea, uneori poate neînțelegând gândurile personajelor, alte ori considerându-i total nebuni, dar acea frumoasă nebunie a dat și un mai mare farmec acestui Stres.... Nu cred că aș putea să citesc vreo carte de-a Anei Mănescu fără a conține acest mic strop de amețeală, fără aceste replici parcă scoase dintr-o cu totul altă lume, deoarece consider că genul acesta de povești o fac atât de specială, de diferită, atât de Ana.”
  3. Magonia (Magonia, #1) de Maria Dahvana Headley. „Prin stilul ușor al Mariei D. Headley, dar plin de farmec și care îți izbește de-a dreptul în față imagini pentru care imaginația îți este pusă cu mult la încercare, în aceste zile în care am lecturat Magonia, am plecat cu totul din realitate, fără ca măcar să îmi doresc să revin cu picioarele pe pământ. Nu am vrut, nu am simțit nevoia și nu am crezut ca fiind ceva necesar să o fac, când un tărâm atât de frumos – plin de mistere, de peisaje splendide și chiar și dureroase uneori – mi-a oferit atât de multe lucruri care să compenseze, fără doar și poate, ceea ce aveam sau nu se găsea în realitatea înconjurătoare. [...]”
  4. Acest cântec neîmblânzit (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab. „Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblânzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.”
  5. Renașterea (Assassin's Creed, #1) de Oliver Bowden. După ce văzusem cum sunt jocurile, chiar mi-am dorit să citesc și seria de unde a pornit totul. Mi-a plăcut mult ce am descoperit în primul volum, dar parcă am simțit (pe tot parcursul cărții) că lipsește ceva destul de esențial. Nu știu, dar stilul autorului nu prea m-a încântat, sau poate se datorează traducerii. Ideea este că mă enervase puțin modul lui Ezio și a celorlalte personaje de a conversa, parcă mult prea lejer și uneori lipsit de substanță. Dar mi-a plăcut volumul și chiar o să urmăresc și continuările, deoarece ideea seriei este mult prea faină pentru a renunța. Doar că m-a dezamăgit puțin, atâta tot. Sau aveau eu prea multe așteptări de la ea. Probabil.  

AUGUST
  1. Regina Victoria. Secretele unei epoci de Matthew Dennison. „[...] Motivul pentru care am citit mai mult forțată cartea, motivul pentru care nu m-am încumetat să îi dau mai mult de două stele pe Goodreads – singura carte care a primit, până acum, în acest an, această notă  s-a datorat numai și numai autorului. Modul cum a aranjat informațiile, cum a povestit și abundența de citate, mai mult m-au zăpăcit, încât ajunsesem să nu mai înțeleg absolut nimic. Am vrut să citesc o carte despre regina Victoria, despre viața ei și despre modul cum a domnit, nu despre atâția și atâția oameni, introduși haotic, fără nicio schemă. Se trecea de la o idee la alta, se mai introducea câte un citat care pentru mine, cel puțin, nu a avut niciun sens ce se spunea în el. Când în sfârșit ni se relata ceva despre regina Victoria  în acel moment sperând atât de aprig că autorul mă va duce acolo unde îmi doresc , imediat se sărea la altă idee, erau descrise prea amănunțit anumite lucruri, încât m-au plictisit într-un mod groaznic. [...]„
  2. Experimentul MAMATATA de Iulian Tănase. Felul cum autorul reușea să le ofere câte o replică, modul cum conversa cu cei doi copii, cum le explica, a fost ceva frumos. Dragostea de părinte nu se compară cu nicio altă iubire, deoarece este una unică și nespus de strânsă. Momentele pe care și le petrece un părinte cu cel căruia i-a oferit viață, sunt atât de importante pentru copil, cât și pentru tată sau mamă. Pentru că atunci, în copilărie, consider că se nasc relațiile de peste ani. Un părinte cald, care își găsește mereu timp – chiar și câteva minute pe zi – cu cel mic, îi oferă acestuia momente pe care nu le va uita niciodată atunci când va ajunge, la rândul său, adult. ”
Următoarelor cărți nu le-am scris recenzii din cauza faptului că s-a nimerit să le citesc în acea perioadă în care luasem decizia de a renunța la blog. Nu știu dacă le voi reciti, dar mi-aș dori să o fac pentru câteva dintre ele. Unora mi-aș dori să le scriu și câte o părere, deoarece dacă nu aș face-o de la primul volum, atunci când voi ajunge să citesc și următoarele volume, din start nu le voi scrie recenzii, deoarece îmi place să vorbesc despre o serie, de la cap și până la coadă. Dar probabil că, peste ceva timp, mă voi reapuca de Proiectul Zero; am așa un regret că nu am scris nimic despre ea. Și la fel și cu Aleasa dragonului; pentru că Naomi Novik și pentru că am adorat povestea.
  1. New York. Pasiuni ascunse (Pasiuni, #1) de Rodica Mijaiche. Povestea pe care a construit-o Rodica Mijaiche a fost una pe care să o citești atunci când dorești să mai evadezi din monotonie, când vrei să te afunzi în dragoste și să te lași absorbită de iubire și momente de tensiune. Relația dintre cele două personaje a fost una cu suișuri și coborâșuri, cu plecări și cu veniri, dar și cu momente de relaxare și plinătate. A fost o poveste interesantă, plăcută și relaxantă.
  2. Proiectul Zero (Proiectul Zero, #1) de Lavinia Călina. Este de la sine înțeles că după ce vom citi Proiectul Zero vom înțelege mai multe aspecte care, în Zona Zero au rămas în ceață, și asta s-a și întâmplat. Dacă mi-a plăcut mai mult față de Zona Zero? Nu aș putea să fac o comparație, deoarece, din perspectiva mea, aceste două cărți ne-au transmis lucruri diferite, așa că nu pot să spun cu care am rezonat mai mult. Dar categoric este volumul care m-a făcut și mai curioasă și care m-a determinat să îmi placă și mai mult ceea ce a început să facă Lavinia Călina în Zona ZeroÎn orice caz, după finalul pe care ni l-a oferit Lavinia, sper să aibă milă de noi și să scrie cât mai repede continuarea; pentru sufletele noastre lăsate să atârne deasupra unui hău, agățate numai în niște crengi fragile, dar și pentru că întrebările sunt numeroase.
  3. Saga reginelor de Jean des Cars. Primul motiv pentru care mi-am dorit să citesc Saga reginelor s-a datorat faptului că a fost scrisă de Jean des Cars, deoarece autorul are un mod foarte frumos și ordonat de a povestii istoria și de a te atrage, în așa fel încât să înțelegi cu ușurință, fără a te încărca în detalii, uneori poate fără esență. Iar al doilea motiv s-a datorat faptului că sunt o mare pasionată a reginelor Europei, a curajului cu care au înfruntat viața și a modului triumfător pe care l-au abordat pentru a-și atinge țelurile. Am citit despre regine despre care mai știam și de dinainte, dar au fost câteva despre care nu știam mai nimic. Și mi-au plăcut atât de mult încât nu am putut rezista să nu caut pe internet anumite informații. Un volum cu poze atât de frumos alese, viu colorate sau fără, dar care au înfățișat atât de bine viețile de dinainte.
  4. Aleasa dragonului de Naomi Novik. După ce am mers la Clubul de lectură Nemira de luni, în care am discutat despre Aleasa dragonului, acum parcă regret și mai mult pentru că nu i-am scris o recenzie la momentul potrivit. Dar am în plan să recitesc romanul, deoarece îmi doresc atât de mult să vorbesc despre el, dar și să retrăiesc evenimentele din el.Cu stilul minunat al lui Naomi Novik (pe care îl iubesc din seria Temeraire), a reușit să construiască o poveste de-a dreptul magnifică, magică și minunată. Cei trei M.!
  5. Soldați ai terebentinei de Răzvan T. Coloja. Înainte de Soldați ai terebentinei, nu am mai citit nimic de  acest autor și chiar eram curioasă, deoarece titlul mă atrăsese foarte mult, la fel și coperta ce parcă arată viața de acum mulți ani. Viața unor tineri care se regăsesc și în cei din prezent (în cei care ascultă rock și sfidează anumite reguli), a unor rebeli de odinioară, care își doreau să își trăiască viața exact așa cum și-o doreau, fără a fi obligați să facă lucruri pe care nu le considerau potrivite. A unor tineri ce nu acceptau reguli fără noimă uneori, care doreau o schimbare. Nu știu dacă neapărat am prins esențialul cărții, dar eu așa am înțeles Soldați ai terebentinei. Și mi-a plăcut cartea!


miercuri, 29 noiembrie 2017

„Coroana de spini și stele” (Coroana de spini și stele, #1) de Lina Moacă

Volumul Coroana de spini și stele poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

DESCRIEREA: Un contract cu o agenție de modelling o duce pe Medeea Pop la New York. Încercând să ajute pe cineva, intră fără voia ei într-un joc ale cărui profunzimi nici măcar nu le bănuiește, un joc blestemat din care nu mai poate ieși. Se pierde pe ea, își pierde dragostea, visele, încrederea și demnitatea. În întuneric, doar stelele și focul lor îi mai pot lumina calea pentru a se regăsi la chip.

Daniel Atlasus Gabriel Roth, un tânăr lord și bancher egoist care ia totul și căruia i se cuvine totul, face parte dintr-o altă lume. O lume a diamantelor și-a puterii ce stabilește și impune regulile jocului, cântărind mereu numai câștigul. Daniel i se strecoară încet în minte Medeei, încercând s-o rătăcească.

O poveste despre lupte interioare, inocență și perversitate, egoism și dăruire, pasiune și iubire.

RECENZIA: Am terminat de citit Coroana de spini și stele acum aproximativ o săptămână și cu toate că mi-am ales o anumită zi în care să scriu recenzia, de fiecare dată au intervenit tot felul de obstacole care să mă determine să nu îmi mai concentrez timpul asupra ei. Ba am avut un proiect și a trebuit să fiu focusată asupra lui, ba a fost vorba de vreun referat de făcut, ba am fost la Târgul de carte Gaudeamus și am ajuns acasă într-atât de obosită încât nu mă mai puteam ocupa de scrierea ei. În orice caz, îmi doresc să nu fi uitat din detaliile cărții – tot spuneam că voi scrie într-un carnețel, dar mereu mă luam cu altele –, deoarece țin minte că în timpul în care citeam Coroana de spini și stele aveam în cap destul de multe aspecte despre care îmi doream să discut în recenzie. Multe dintre ele fiind aspecte – nu pozitive, deoarece eu nu cred în pozitiv și negativ când vine vorba de o carte – îmbucurătoare, mai degrabă. Unele fericite și care m-au ajutat să ajung la concluzia că mi-a plăcut într-o măsură destul de mare cartea, determinându-mă să aștept cu destulă nerăbdare următorul volum.

Făcând cunoștință cu stilul Linei Moacă din momentul în care m-am apucat de citit Valuri de viață, știam cam la ce să mă aștept, din acest punct de vedere. Autoarea are un mod de a povestii foarte plăcut, unul pe care îl apreciez și pe care îl savurez ori de câte ori citesc ceva scris de ea; cu toate că volumul Coroana de spini și stele este abia a doua carte pe care o citesc de la aceasta. Pentru mine – cel puțin –, dacă există anumite momente în care să nu rezonez cu acțiunea poveștii, să nu îmi placă modul cum au procedat, uneori, personajele, totul compensează cu faptul că felul de a nara al Linei este unul care mă unge la suflet. Are un stil inconfundabil. Și că tot am adus în discuție momentele mai puțin plăcute ale unei cărți, nu pot să spun că am fost o foarte bună prietenă cu cele aproximativ o sută de pagini de început ale volumului. Sau mai clar spus, până să apară Daniel în peisaj nu am reușit să mă conectez destul de bine cu povestea Medeei. Simțeam că lipsește ceva care să îmi creeze acea scânteie de dorință de a afla mai multe. Și când m-am referit la apariția lui Daniel, nu m-am îndreptat, neapărat, în direcția faptului că îmi doream să apară el cât mai repede, deoarece sunt fată și el este un personaj masculin și voiam să îl descopăr cât mai repede. Nu. Din perspectiva mea, adevărata acțiune – ceea ce m-a ținut cu ochii lipiți de carte – a apărut odată cu el. Era adrenalina aceea care de determină să citești cât mai repede, să nu lași cartea din mână, ci să parcurgi paginile pentru a vedea ce o să se întâmple mai departe. 

Nu știu să găsesc o explicație acestui fapt, dar am reușit să mă acomodez destul de greu cu prezența Medeei, cu toate că, așa cum am spus, nu înțeleg motivul. Nu m-a enervat, am empatizat cu ea, nu am considerat-o un personaj de carton – ba din contra, a fost unul cu o personalitate destul de frumoasă și de plăcută –, prin urmare mă aflu în ceață din cauza acestui lucru. Dar cel puțin, până la finalul romanului, am început, încetul cu încetul, să prind drag de ea și să fiu destul de mult preocupată de situația în care se afla și de modul cum evolua povestea ei. Dar dacă ar fi să privesc mai sus – la ceea ce am scris, până acum, în recenzie –, cred că aș putea să mă gândesc că nu am rezonat cu ea din prisma faptului că nu mă prinsese povestea până la apariția lui Daniel. Așa că de acolo a pornit toată această lipsă de interes pentru Medeea. 

Relația dintre Daniel și Medeea – sau ce au devenit, până la urmă, pe parcursul volumului – nu pot spune că a fost una dintre preferatele mele, dar nici una pe care să o detest sau pe care să o consider lipsită de substanță. Atitudinea destul de dură a lui Daniel, aroganța afișată de cele mai multe ori dar și momentele de tandrețe care au existat între ei, totul împreună cu personalitatea interesantă a Medeei, au creat un cuplu – oarecum – enigmatic, tensionat, dar și destul de plăcut. Nu știu dacă l-am plăcut neapărat pe Daniel, dar nici nu pot să afirm că mi-a fost indiferent. Cel puțin proveniența pe care o are, istoria din spatele lui și faptul că nu m-aș fi gândit niciodată la ce ascundea el de fapt, l-au făcut un personaj pe care o să-l urmăresc, și în continuare, cu destul de mult interes. Și cu nerăbdare. Pentru că are un farmec al lui pe care nu prea îl pot descrie în cuvinte; sau să mă gândesc dacă aș putea să găsesc un cuvânt potrivit pentru a-l creiona. 

Povestea a pornit dintr-un punct și a ajuns atât de repede în celălalt – și nu mă refer neapărat la faptul că ar fi fost grăbită acțiunea –, doar că s-au întâmplat atât de multe pe parcursul volumului, încât dacă ar fi să parcurg din nou totul, nu aș reuși să îmi aduc aminte de multe amănunte importante. Felul cum viața Medeei s-a schimbat atât de mult, de la plecarea ei în New York și până la linia la care s-a oprit volumul, a construit o călătorie pe care, cred eu, personajul a parcurs-o cu destul de multă putere. Că a mai avut momente de slăbiciune în unele cazuri – cine nu are, până la urmă? –, acestea au fost niște amănunte cărora nu le-am acordat foarte multă importanță, deoarece am fost mult prea concentrată pe ceea ce se întâmpla cu parcursul pe care l-a avut. Iar multe dintre reușitele ei din volum – și nu mă refer la cele profesionale, ci la cele emoționale – s-au datorat, categoric, acelor mulți oameni cu care a fost înconjurată și care nu i-au dat voie, nicio secundă, să cadă. Iar acele scene au fost minunate, necesare și foarte bine primite în Coroana de spini și stele. Pentru că, până la urmă, asta am considerat că a însemnat titlul volumului – nu neapărat relația dintre Medeea și Daniel –, ci faptul că atunci când porți o coroană – pe care am asociat-o mai mult cu viața –, aceasta îți poate aduce de toate. De la tristețe, nenorociri și suferință – spinii care te înțeapă și îți provoacă răni –, până la bucurii, împliniri și oameni minunați lângă, care cu siguranță sunt niște momente care te duc până la stele de fericire. Sau poate se referă la faptul că Daniel este precum un prinț, personalitatea lui putând să ofere atât bune, cât și rele. În orice caz, titlul semnifică atât de mult, dar care, până la urmă, toate au același numitor comun: binele și răul.

Lina Moacă a reușit să construiască o poveste care – sincer, vă spun! – nu mă așteptam să îmi placă atât de mult; cel puțin, așa cum am menționat mai sus, după cele o sută de pagini simțeam că nu o mai puteam lăsa din mână. M-a surprins destul de mult ceea ce a reușit să-mi transmită această carte, ca o ușoară dependență care m-a determinat, după ce am terminat de citit Coroana de spini și stele, să mă gândesc la ce s-a întâmplat în carte. Iar acest lucru se întâmplă, de cele mai multe ori, la poveștile care mi-au plăcut foarte mult. Iar mie nu pot spune că mi-a plăcut de la prima pagină. Dar Lina a făcut – prin modul ei minunat de a scrie și de a adăuga magie în cuvinte și printre rânduri – în așa fel încât să mă vrăjească, dorindu-mi mult mai mult de la poveste. Pentru că felul cum s-a încheiat Coroana de spini și stele, lăsându-mă destul de nedumerită – dar am o oarecare ipoteză în minte, pe care încă prefer să o țin pentru mine – și oarecum supărată pentru felul cum Medeea a fost lăsată, m-a determinat să îmi doresc să citesc cât mai repede continuarea. Și chiar sper ca Lina Moacă să poată să ne aducă și cel de al doilea volum din această poveste care, așa cum am precizat mai sus, nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. 

duminică, 26 noiembrie 2017

„Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești” (Nemuritor, #5) de O.G.Arion

Volumul Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

PĂRERI ADUNATE: Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești e seria „Nemuritor” la superlativ. E nemiloasă, dulce și intensă, poetică și epică. Te lasă fără cuvinte, cu sufletul plin de recunoștință de a o fi cunoscut pe autoare și cărțile ei minunate. (Andreea Băluțeanu – Diva Hair)

Felicitări, Oana, pentru această evoluție extraordinară și pentru ne-ai permis să însoțim personajele – prietenele noastre – în această călătorie uluitoare, cu final epic. (Antoaneta Smaranda – Drumul vieții)

Iubire. Speranță. Argint. Îmbinând aceste cuvinte, Oana a creat o serie nemuritoare, veșnică în inimile cititorilor. (Daniela Oțet)

Originală, palpitantă și amuzantă, seria „Nemuritor” crează dependență de la prima pagină citită. Fanii genului urban fantasy vor savura cu certitudine amestecul reușit de aventuri, legende, povești pasionale de iubire. (Claudia Beian – Îndrăznește mai mult)

Frânturi de istorie învăluite în legendă și mit, pudrate cu fantezie și unite de imaginația Oanei Arion. Un adevărat deliciu asezonat cu mister și bătăi accelerate de inimă. (Diana Macovei – BookNation)

O serie care o așează pe O. G. Arion nu doar în rândul celor mai promițători scriitori români din noua generație, dar și la loc de cinste în inimile cititorilor pe care i-a cucerit. (Ana Bășică – A drop of inspiration)

RECENZIA: Nu prea îmi este deloc ușor să mă apuc să scriu ultima recenzie pentru o serie la care am ținut și țin – de la primele pagini ale primului volum – atât de mult. Tot timpul am urât când a fost vorba despre aceste momente, deoarece eram conștientă că nu mă voi mai întâlni cu personajele pe care le-am îndrăgit și cu care am trecut prin atâtea, în decursul multor aventuri mai mult sau mai puțin răvășitoare. Parcă mi se pune un nod în gât și sunt sigură că, din cauza acestui fapt, de-a lungul întregii recenzii mai mult voi abera, ajungând să mă îndrept pe drumul de pe lângă subiect sau să o lungesc cu unul, dar în așa fel încât voi să nu înțelegeți nimic din ce am scris. Încă sunt amețită – și sunt ferm convinsă că nu voi reveni pe linia de plutire prea curând –, încă încerc să retrăiesc evenimentele desfășurate în Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, pentru a rămâne încă conectată cu această lume fantastică, din toate punctele de vedere.

Imediat după ce am terminat de citit Prin cenușă de visuri, finalul pe care Oana ni-l oferise acelui volum, parcă mă băgase într-o priză ce mă încărcase cu o nerăbdare greu de suportat, deoarece – în ciuda faptului că eram conștientă de faptul că avea să mai fie doar un volum din serie – nu mai aveam deloc stare să descopăr cum avea să se continue povestea, din punctul în care fusese oprită. Fiind la curent cu anumite aspecte pe care unele personaje nu le cunoșteau, curiozitatea de a afla cum aveau să reacționeze în momentul în care li se vor dezvălui acele informații, mă determinase să-mi creez o sumedenie de scenarii, unele plauzibile, altele poate mai puțin. (Dacă încă nu ați citit Prin cenușă de visuri, sigur nu înțelegeți la ce mă refer, dar dacă ați parcurs volumul patru, presupun că scenariile mai puțin plauzibile nu prea le considerați ca fiind așa. Deoarece, într-o astfel de serie, absolut orice poate fi posibil! Și credeți-mă când o spun: nu scoateți nimic din ecuație în momentul în care citiți ceva scris de Oana Arion!) Că s-a potrivit deznodământul seriei cu ce am avut eu în cap, credeți-mă că m-am gândit la absolut orice, numai nu la acest final pe care l-a ales autoarea. Și nu pentru că nu aș fi crezut-o pe Oana în stare de așa ceva, ci pentru că, la câte lucruri s-au întâmplat de-a lungul seriei, ajunsesem că cred că la orice m-aș fi gândit eu, aș fi făcut-o degeaba. Și așa a fost. (Dar tot m-am gândit, deoarece nu mi-am putut opri mintea să nu o facă.)

Nu pot spune că Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești a fost un volum mai bun sau mi-a plăcut mai mult decât celelalte patru ale seriei, deoarece Oana a știut – de la început și până la sfârșit – să-și mențină toate cărțile pe aceeași lungime de undă: la stagiul de perfecte. În schimb, categoric a fost cel care ne-a oferit ceva și mai diferit față de celelalte, o lume pe care cu greu ți-o poți imagina, o lume stranie, dar totuși fascinantă, o lume în care am găsit personaje care – mie, cel puțin – au reușit să-mi trezească sentimente pe care destul de rar reușesc să le simt. În afară de acest lucru, în partea aceasta m-am confruntat cu ceva ce în volumele anterioare nu au existat. Și a fost interesant, deoarece pentru mine a fost ca o experiență, deoarece fiind învățată cu acel-ceva în celelalte cărți, în Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, aspectul acesta nu a fost prezent tot timpul. Și m-a determinat să realizez, de fapt, cât de mult însemna pentru serie acel lucru, iar acum că nu am mai avut parte de el pe toată perioada volumului, a fost oarecum ciudat – dar așa cum am menționat și mai sus – și interesant. Pentru că am descoperit ceva cu care nu m-am confruntat în celelalte volume, ceea ce a reușit să mă scoată din zona mea de confort, ca să mă explic, mai exact.

În volumul Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești cred că Oana Arion și-a chinuit cel și cel mai mult personajele, și nu cred că mă înșel când am spus asta, dar mai și cred că mulți mă veți aproba după ce veți citi volumul. Nu doar că le-a torturat, dar le-a oferit temeri până la cele mai oribile, trăiri la cote maxime și speranțe până la cele mai mici. Chiar am crezut că, la un anumit punct, totul se va termina și restul de pagini care mai rămăseseră aveau să ne spună niște lucruri de peste ani și ani. Îmi fusese nespus de teamă, și nu pot spune că după acea întâmplare am citit cu mai multă liniște, deoarece – nu, nu, nu, dragii mei cititori! – răul abia atunci se dezlănțuise și își arătase doar un pic din colți și gheare. Intensitatea și atenția cu care citești fiecare propoziție  ca nu cumva ceva să fie ascuns printre rânduri – te hipnotizează, ținându-te captiv, până la ultimul cuvânt. 

Dacă ar fi să vorbesc despre personaje, tare teamă îmi este că – involuntar – aș dezvălui ceva important din volum, deoarece, cum fiecare și-a avut o parte vitală, esențială desfășurării acțiunii, aducerea în discuția a unuia, ar putea să ofere vreun spoiler. Ceea ce încerc mereu să evit, ori de câte ori scriu vreo recenzie. Dar pot spune, pe scurt, la modul general, că nu a existat vreunul pe care să îl consider inutil, fiecare dintre ele reușind să ofere multe pentru volum. Chiar și cele care, aparent, ar distruge întreaga armonie a celor pe care îi îndrăgim în poveste. Așa cum s-a întâmplat în toate cărțile din seria Nemuritor. La fel cum personajele au reușit să ne ofere sentimente de la cele mai obișnuite, până la cele mai intense și mai frumoase. Pentru că în volumul Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești am trăit și mai mult împreună cu personajele, la cote maxime, am suferit, m-am bucurat și am trecut prin întâmplări care au marcat cititorul din mine. Deoarece a existat ceva în volum la care nu m-aș fi așteptat niciodată, dar analizându-l, și după explicațiile pe care le-am primit, atenția Oanei la toate detaliile m-au determinat să consider totul posibil. Și vorbind despre detalii, scriitoarea – cu toate că știm că orice autor este atent la astfel de aspecte – m-a uimit totuși prin maniera și mai atentă față de ce m-aș fi așteptat.  S-a gândit la tot și la toate, iar prin asta mi-a arătat de fapt cât de mult suflet a depus pentru această poveste minunată.

Nu am reușit să scriu recenzia într-o zi, așa că de la momentul în care am început-o (în care încă eram zăpăcită și tristă pentru că s-a terminat seria) și până în prezent (unde am reușit să mă obișnuiesc cu gândul că Nemuritor nu va mai avea o continuare), a trecut cam aproape o săptămână. Iar ce s-a întâmplat nu s-a datorat faptului că nu aș fi avut timp să o scriu, ci pentru că simțeam că nu am energia necesară, nici să aberez; așa cum am precizat în primul paragraf. Dar și pentru că, în ciuda faptului că aveam toată acțiunea volumului proaspătă în minte, știam că nu aș fi putut să acopăr în recenzie tot ce mi-aș fi dorit să scriu. Și parcă nici acum nu sunt complet sigură că mi-am scris toate gândurile. Nici nu cred că voi ajunge să o fac vreodată, deoarece poate nici nu-mi doresc. Cred că anumite lucruri prefer să le țin doar pentru sufletul meu, pentru că mi-a plăcut mult prea mult seria ca să nu păstrez ceva doar mie. 

Când citești un ultim volum al unei serii – fie că ți-a plăcut la cote maxime sau doar a fost acceptabilă pentru gusturile tale – parcă simți că acțiunea, personajele și toată conexiunea care a existat în celelalte cărți, acolo se intensifică. Totul devine mai tensionat, deoarece știi că în fiecare pagină pe care o parcurgi s-ar putea întâmpla ceva care să te facă să te gândești la faptul că problema respectivă nu ar avea cum să se rezolve în paginile care au rămas, deoarece acolo ar exista posibilitatea să intervină altele; iar un alt volum nu mai există. Și cu fiecare pagină pe care o parcurgi, îți mai dai seama și că numărul se micșorează mereu și mereu, iar pe ultima nu va mai scrie Va urma, ci Sfârșit. Și te simți anxios, pentru că nu îți dorești să ajungi acolo, îți e frică că te vei apropia din ce în ce mai mult de acea linie de finish, și cu toate că încerci să trișezi, citind rar, zăbovind asupra cuvintelor mai mult decât ai făcut-o înainte, știi că tot vei ajunge acolo. Plus că dorința de a afla ce se întâmplă mai departe, te împinge inconștient spre acel capăt nedorit. Și te lași bruscat, deoarece ești un suflet flămând, care nu poate sta deoparte de acea lume minunată. Și când te trezești la final și vezi că nu mai urmează nimic după, rămâi nemișcat și îți spui buimăcit: ce-am făcut? (Asta am pățit în timpul în care citeam Pentru că eu sunt. Pentru că tu ești, ceea ce nu poate decât să vă arate cât de mult am îndrăgit această serie și cât de dor o să-mi fie de ea!)