vineri, 31 martie 2017

Wrap-up | Februarie - Martie 2017

Pot cataloga aceste două luni ca fiind dedicate, în totalitate, numai autorilor români! Și mă bucur că ajung, încetul cu încetul, să acord cât mai mult timp cărților scrise de aceștia. Dar, pe lângă acest aspect, sunt foarte surprinsă și fericiră, în același timp, că am citit mai mult decât mă puteam aștepta în aceste două luni care, din punct de vedere al timpului liber, nu prea am dispus de el atât de mult. Cu toate că am ajuns la destul de multe evenimente literare. Nici nu vă puteți imagina cât de șocată am fost, după ce am ajuns acasă de la ultimul eveniment la care am participat – lansarea, la Editura Librex, a seriei „Alina Marinescu” de Monica Ramirez – și am realizat că am reușit să fiu prezentă la toate evenimentele la care mi-am propus să ajung; toate având, între ele, intervale destul de scurte de timp. Așa că sunt foarte fericită din acest punct de vedere. Și cu asta închei această introducere, lăsându-vă cu Wrap-up-ul. 

Februarie
  1. I. R. En. de Sandra Coroian. „Ideea este, într-adevăr, mai mult decât interesantă; sinceră să fiu, e o lume total nouă, în care totul o ia de la zero și personajele se confruntă cu altfel de probleme, dar care, până la urmă, ajung cam la aceeași nemulțumire. O mulțumire pe care, până la urmă, și-o doresc cu toții a fi rezolvată. Un lucru care mi-a plăcut foarte mult au fost acele coduri pe care, dacă oamenii le încălcau, riscau să fie aspru pedepsiți. M-a făcut să mă duc puțin cu gândul la o lume distopică, o lume în care regulile erau impuse cu strictețe, în care extravagantul, ieșirea din tipar, nu aducea cu ele decât repercursiuni. Este, cu adevărat, ceva psihologic la mijloc, deoarece te frământă, îți pune mintea la contribuție, te întoarce de pe o parte pe alta, te pune să stai drept, ca apoi să-ți lege picioarele cu o sfoară, atârnându-te cu capul în jos. [...]”
  2. Poezii pentru văduve de Marcica Belearta. „[...] Cartea Marcicăi Belearta este ceva total diferit față de ce ați experimentat în anii de școală în care, în loc să citiți poezie din plăcere, vi se impuneau unele cu care, poate, nu rezonați ca personalitate, ca ceea ce transmiteau. Eu, spre exemplu, am urât poeziile lui Eminescu – nu că nu mi-ar plăcea romantismul, din când în când –, în schimb, am adorat zilele în care, la ora de Limba română, ni se predau cele ale lui Bacovia. Și nu, nu sunt vreo satanistă, sătulă de viață, depresivă, sau mai știu eu ce alte denumiri de genul pe care le primeam, care să mă încadreze într-un loc negativ. Dar poate că, dacă l-aș fi citit pe Eminescu din pură plăcere, când aș fi vrut eu, descoperindu-l din auzite, probabil că ar fi stat altfel situația.”
  3. Ultimul viking (Nemuritor #1) de O. G. Arion. „[...] Am văzut că seria este foarte cunoscută, văd mai tot timpul imagini cu cărțile de la diferiți cititori, și nu pot decât să mă facă să zâmbesc, deoarece sper să fie descoperită de câți mai mulți cititori. Nu știu dacă mai este rost de vreo recomandare, dar una în plus nu cred că a făcut niciodată rău nimănui. Dacă vreți să evadați într-o lume care nu prea a mai fost întâlnită – atât în cărțile scrise de autorii români, cât și de cei străini –, atunci cu siguranță că trebuie să citiți Ultimul viking! Dacă sunteți genul de cititori ce sunteți pasionați de istorie, de mitologii, în care să fie prezentă și ficțiunea, atunci Ultimul viking este alegerea potrivită pentru voi. Sau dacă nu aveți nevoie de toate aceste motive, cumpărați cartea – sau pe toate cele trei volume – și citiți! ”

Martie
  1. Sfîrșitul nopții de Petronela Rotar. „[...] Sincer, îmi e foarte greu să scriu despre Sfîrșitul nopții, nu pentru că nu aș fi înțeles majoritatea povestioarelor – recunosc, au fost câteva care m-au lăsat puțin în ceață, dar cred că așa au fost ele să fie, nu pentru că nu le-aș fi priceput esența –, ci din simplul motiv că te vrăjesc și îți transmit anumite stări pe care cu greu reușești să ți le explici ție, darămite altor persoane.”
  2. Te voi găsi (Nemuritor #2) de O. G. Arion. „Cât despre Victoria, a reușit și reușește să mă uimească de fiecare dată. Cred că puține au fost paginile în care nu am fost surprinsă de atitudinea ei, de duritatea, de curajul și de ambiția pe care le avea pentru a ajunge acolo unde își dorea. A evoluat considerabil de la primul volum și până acum, într-un timp foarte scurt, dar care nu a dat deloc impresia că ar fi fost ceva forțat, ci natural, plin de umanitate. Pentru că în situația în care a fost pusă pe tot parcursul volumului, numai o persoană ignorantă, nepăsătoare, ar fi fost în stare să nu acționeze precum a făcut ea. Și cu toate că, de câteva ori, a fost nesăbuită luând acele decizii, nu am putut să fiu împotriva ei, deoarece ori de câte ori îmi venea să țip prin casă pentru tâmpenia pe care urma să o facă, ceva îmi răsărea în fața ochilor. Ceva care mă pleoștea, făcându-mă să strâng din buze, aprobând-o. Pentru că și aici se încadrează curajul: puterea de a realiza lucruri noi, ce ar putea chiar să te coste viața, fără a te gândi la tine, înaintea altora. Curajul este nebunesc, dar este curaj, și asta face ca el să fie atât de minunat.” 
  3. Dincolo de timp (Nemuritor #3) de O. G. Arion„Personajele noi nu contenesc să stea departe nici de acest volum, așa că am avut parte de niște așa-zise întâlniri mai puțin sau mai mult plăcute, de unele unele impresionante, dar și de altele ce mă duceau la niște cote alarmante de enervare. Pentru că – de ce să nu-mi ridice Oana tensiunea și aici? – nu toate vin în fața ta și îți întind câte o mână prietenoși, zâmbindu-ți plăcut și cald, deoarece trebuie să fii pregătit și pentru eventualele strâmbături din nas și chiar și pentru unele piedici. Dar, spre deosebire de celelalte volume, aici am avut parte de o mică surpriză din partea unui anume personaj – și nu-i voi da numele pentru a nu diminua din suspans și curiozitate –, ce a reușit să facă ceva ce foarte rar mi s-a întâmplat: să-mi schimbe atât de repede părerea despre atitudinea pe care a avut-o și despre deciziile luate. [...]”
  4. Noumenoir de Flavius Ardelean. Despre Noumenoir nu voi spune foarte multe, deoarece recenzia încă nu a fost scrisă, dar sper să reușesc să o postez în acest weekend. Cert este – ca să nu vă las complet în ceață - că a fost o lectură interesantă din toate punctele de vedere, cu o viziunea ușor ironică dar și realistă a unor aspecte din literatura românească și din ceea ce se întâmplă, în această perioadă, în jurul editurilor, al autorilor și bloggerilor. Mai multe în recenzie.

miercuri, 29 martie 2017

„Dincolo de timp” (Nemuritor #3) de O. G. Arion

Volumul Dincolo de timp poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

PĂRERI ADUNATE: Într-o lume modernă ce pare total lipsită de mituri, Oana Arion reînvie legende eterne și creaturi arhetipale, punând cititorul față în față cu supranaturalul tăgăduit care adesea se ascunde în întuneric și umbre, lăsând impresia de inexistent, transformând seria „Nemuritor” într-o lectură originală în care riscul, pericolul și clipele fierbinți capătă dimensiuni nebănuite. (Chick Lit Magazine)

Seria „Nemuritor” aduce în prim plan lumea misterioasă a legendelor străvechi, pe care autoarea ne-o dezvăluie picătură cu picătură într-un stil alert și plin de naturalețe. Magia, ritualurile străvechi și ființele supranaturale se infiltrează neștiute în cotidianul populat cu personaje extrem de bine creionate, tridimensionale, alături de care trăiești aventuri pe muchie de cuțit fără să ai timp să-ți tragi răsuflarea. Atenție, produce dependență încă de la primele rânduri! (Monica Ramirez)

Indiferent că sunteți sau nu iubitori ai genului fantasy, trebuie să citiți neapărat cărțile Oanei Arion, pentru că sunt scrise atât de bine și cu așa o lejeritate, încât nu au cum să nu vă placă! Veți râde, vă veți întrista, veți trece de la agonie la extaz, veți sta ca pe ace, nerăbdători să aflați povestea mai departe. Veți „trăi” cărțile, pentru că nu se pot citi altfel. (Porția de citit)

RECENZIA: Când îți place o serie foarte mult, când termini un volum și când știi că dispui și de următorul, nu ești în stare să faci altceva în afară de a continua povestea, de a te apuca cât mai repede de celălalt. Așa cum am făcut cu seria de față. (Nu îmi pot imagina ce aș fi simțit dacă nu aș fi avut în bibliotecă și Dincolo de timp, deoarece, după dependența pe care mi-a lăsat-o volumul doi, aș fi fost destul de disperată, și m-aș fi frământat până ce aș fi făcut rost și de acesta.) După întrebările pe le-a lăsat finalul volumului doi, după toată curiozitatea pe care mi-a sădit-o și după amalgamul de stări pe care mi le-a oferit, aveam nevoie de un supliment; simțeam că nu era timpul și nu aveam cum să las deoparte cartea de față, invocând o mică pauză. M-aș fi pedepsit mult prea aspru, pentru simplul fapt că am fost prinsă în magia creată de această serie, de o poveste în care poate apărea, în orice moment, cineva care să strice cu totul atmosfera plăcută.

Dacă în volumul anterior am avut parte de niște întâmplări ce m-au determinat să mă rog constant ca totul să nu se sfârșească într-un mod pe care mintea mea refuza să mi-l scoată din cap, în Dincolo de timp se trece la un alt nivel de îngrijorare. Nu doar că am ajuns să-mi fie teamă pentru un alt personaj dar, pe lângă asta, au intervenit și niște consecințe pe care trecutul a refuzat să le țină în acel timp, ci le-a revărsat peste prezent, zăpăcind întreaga situație a personajelor. Nu pot spune că nu am fost surprinsă de ceea ce mi s-a arătat din partea Oanei – prin prisma fermecătoarelor ei personaje , dar mai mult am fost șocată de decizia unui anumit personaj, de ușurința cu care a dat o sentință, un ordin, pe care nu l-am crezut a fi posibil  vreodată  în cazul lui. A fost neașteptat, m-a paralizat pentru câteva secunde, dar m-a făcut, în același timp, să mi se intensifice ceva în interior. Și nu neapărat privit ca un lucru rău, cât mai degrabă ca unul pe care l-am acceptat, l-am înțeles și poate că l-am și apreciat puțin, deoarece nu cred că oricine ar fi fost în stare să se detașeze de ceva ce îl ținea în suflet de atât de mult timp; în același timp, având și tăria de a se împăca, oarecum, cu situația și cu el însuși. Și pentru asta am ajuns să-l consider necesar, obligatoriu și dependent pentru această poveste.

Personajele noi nu contenesc să stea departe nici de acest volum, așa că am avut parte de niște așa-zise întâlniri mai puțin sau mai mult plăcute, de unele unele impresionante, dar și de altele ce mă duceau la niște cote alarmante de enervare. Pentru că  de ce să nu-mi ridice Oana tensiunea și aici?  nu toate vin în fața ta și îți întind câte o mână prietenoși, zâmbindu-ți plăcut și cald, deoarece trebuie să fii pregătit și pentru eventualele strâmbături din nas și chiar și pentru unele piedici. Dar, spre deosebire de celelalte volume, aici am avut parte de o mică surpriză din partea unui anume personaj  și nu-i voi da numele pentru a nu diminua din suspans și curiozitate , ce a reușit să facă ceva ce foarte rar mi s-a întâmplat: să-mi schimbe atât de repede părerea despre atitudinea pe care a avut-o și despre deciziile luate. Deci da, drag personaj care ești în anonimat în această recenzie, sper din tot sufletul ca scumpa autoare ce poartă numele de Oana Arion, să aibă bunăvoința să te introducă și în următoarele două volume; în ultimul, că nu știu ce a făcut în Prin cenușă de visuri, dar pretty please! 😊(Țin să menționez că e prima dată când folosesc emoji într-o recenzie, deci fac o excepție pentru tine, ha-ha!)

Are rost să mai spun că Victoria este din ce în ce mai badass, că în fiecare volum reușește să mă surprindă într-un mod tot mai uimitor și mai spectaculos? Cred că până la finalul seriei  oh, faină mai ești, te rog nu te termina!  o să ajungă la cele mai înalte cote încât nu o să mă mai surprindă cu nimic din punct de vedere al acțiunilor pe care le întreprinde. Totul la ea se intensifică, întâmplările prin care trece ea sau cei din jurul ei  ce ajung să-i afecteze, într-un anume mod, și propriul suflet , devin din ce în ce mai neașteptate și mai greu de digerat de către noi, cititorii. În acest volum am fost „martoră” la două scene pe care nu le-am „văzut” venind de nicăieri, nu mă așteptam să fie posibile, creierul meu refuzând să le ia vreodată în considerare. (Da, știu, v-am făcut nespus de curioși, dar nu sunt atât de fraieră încât să vă și dau vreun indiciu, pentru că vreau să fierbeți la foc mic, până vă veți cumpăra volumul, descoperind singuri aceste nebunii ce ne-au fost „aruncate” de către autoare.

V-ați plictisi  mă îndoiesc că ați face-o vreodată în cazul de față, iubitoare de personaje masculine hot!  dacă aș scrie câte ceva și despre Arrio? Sau despre Ian? Sau poate despre alții pe care i-am considerat ca fiind aproape  dar totuși departe  de minunăția pe care o emană, prin toți porii, cei doi masculi, așa-ziși principali, ai seriei? Dar ghiciți ce, nu voi scrie nimic despre niciunul dintre cele două simboluri ale seriei, ci doar voi menționa faptul că un anume geamăn a fost îngrozitor de bine primit  de către mine, cel puțin  în Dincolo de timp. Fie că m-a amuzat, că m-a îngrozit sau că m-a determinat să am posibilitatea de a intra în poveste și de a-i da cu ceva în cap, de fiecare dată s-a găsit ceva în el care să îmi placă într-atât de mult încât să zâmbesc ori de câte ori apărea în volum. Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de Malakai Parker din Jurnalele vampirilor, dar fix la el m-am gândit când am descoperit  câte puțin  din personalitatea acestuia.  Mie mi-a plăcut enorm de mult de Kai în The vampire diaries, așa că vă puteți imagina cât l-am adorat și pe acesta în seria Oanei! Doar că, spre deosebire de cel întâi menționat, acest personaj a mai deținut ceva ce l-a deosebit de Malakai într-o măsură destul de mare. Nu știu exact cum să descriu în cuvinte, dar cert este că mi-a transmis ceva destul de ciudat și de incitant, în același timp.

Și pentru că, până la urmă, povestea nu se rezumă doar la personaje interesante, enigmatice, întunecate și mistice, cât este despre ceea ce ascund aceste legende aduse la viață de către Oana Arion și despre ceea ce ne oferă ele, nu voi încheia recenzia fără a mai spune câte ceva și despre acest aspect, despre turnura pe care a luat-o povestea, în Dincolo de timp. În afara a ceea ce am menționat mai sus despre anumite lucruri noi pe care le-am aflat despre câteva personaje, toată încâlceala de evenimente petrecute în acest volum, a dus povestea la un cu totul alt nivel. Pentru că personajele noi au tras după ele și povești neterminate, au adus dorințe de refacere a anumitor aspecte, dar și cerințe greu de acceptat dar și dificil de refuzat. Mai pe scurt, au întors totul cu susul în jos, distrugând anumite echilibre realizate în volumele anterioare. Pentru mine a fost cel mai dificil volum, din punct de vedere al sentimentelor și trăirilor pe care mi le-a oferit dar, în același timp, și cel mai frumos, cred. Și din nou vin cu mențiunea că nu fac o comparație negativă  dacă o pot spune așa  între celelalte cărți din serie, ci pur și simplu raportez totul la nebunia și disperarea prin care m-a făcut să trec acesta. (Nu e vina mea că Oana reușește să mă surprindă în fiecare volum, distrugându-mi orice top pe care, să zicem, mi l-aș fi creat înainte.) Este, categoric, volumul meu preferat; ceea ce este ciudat deoarece de multe ori mi s-a întâmplat ca, într-o serie, tocmai cartea cu numărul trei să-mi fi rămas cel mai mult la inimă! Dar, cine știe, poate că acest „blestem” va luat sfârșit, cu ajutorul celorlalte două volume din serie; iarăși o să ajung să plâng, știind că voi termina, din nou, o serie care îmi place foarte mult. (De ce seriile care nu mă ating la inimă au câte și mai câte volume, și cele care gâdilă sufletul se termină atât de repede? It's not fair!)

Și cu asta pun capăt unei recenzii care mi-a făcut o plăcere uriașă  dar care mi-a adus și o durere în suflet  să o scriu. Durere pentru că am citit cartea mult prea repede, pentru aș fi vrut să mai aibă încă două sute de pagini, pe puțin, dar și prin ce a fost nevoit să treacă un anume personaj. Și în caz că nu v-ați dat seama deja, aștept Bookfest-ul hămesită! Atât de flămândă încât nu știu cât voi rezista până atunci, încercând să nu mă urc pe pereți de disperare, entuziasm și nerăbdare! 

duminică, 26 martie 2017

„Te voi găsi” (Nemuritor, #2) de O. G. Arion

Volumul Te voi găsi poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

PĂRERI ADUNATEPersonaje fascinante, dialoguri spumoase, mister și legende străvechi, romantism și adrenalină la cote maxime, totul într-o savuroasă poveste țesută cu măiestrie pe granița subțire dintre real și fantastic. (Delicatese Literare)

Seria „Nemuritor” este și va deveni odată cu următoarele volume un punct de referință în cadrul literaturii române contemporane având o tentă personală unică, de neegalat, bine conturată ca acțiune, grad ridicat de umor și un stil foarte atrăgător. (Recenzii cărți bune)

O. G. Arion reușește să ne încânte din nou! Într-o îmbinare de maestru într-o lume fantastică diversificată și legendele scandinave care ne-au cucerit încă de la primul volum pornim într-o călătorie contra cronometru pe viață și pe moarte, în care adrenalina este ingredientul de bază. (Just reading my books) 

În cărțile Oanei, misterul se simte ca la el acasă. Nici când ai ajuns aproape de final, acesta nu se lasă elucidat complet, provocându-te constant să-ți regândești scenariile imaginate pe mai departe. (Praf de stele) 

RECENZIA: Da, am terminat de citit și volumul doi, și nu, nu mă simt mult mai bine după lecturarea lui. Nu știu dacă ar fi indicat să precizez acest aspect  nu vreau să spune ca un spoiler , dar voi încerca să formulez ideea în așa fel încât să nu dezvălui lucruri esențiale ale acestor două volume citite. Faptul că Ultimul viking și Te voi găsi au niște lucruri, oarecum, în comun la final, nu arată și că vei ști ce se va întâmpla în următoarea carte din serie. Și acum mă voi lega strict de volumul de față: pe parcursul a acestor câteva sute de pagini afli lucruri, ți se răspund la anumite întrebări rămase în enigmă după terminarea Ultimul-ui viking, dar ca o serie ce se respectă, nu te lasă să respiri liniștit, până la următorul volum. Pentru că intervin altele, și pentru că viața le poate rezerva un alt drum total neașteptat și greu de parcurs, plin de tot felul de hopuri. Am spus acest lucru deoarece cu asta am rămas după ce am pus finish acestui volum, nu sunt liniștită, nu trăiesc cu gândul că voi citi Dincolo de timp de parcă aș lua o carte de bucate și aș prepara ceva de acolo, știind că dacă urmez instrucțiunile, nu are ce să nu fie bine. Pentru că îmi este frică, atât pentru personaje, cât și pentru povestea în sine, pentru cursul ei, pentru cât de încâlcită va deveni, în așa fel încât să fie aproape imposibil să o mai readuci la acel punct în care simți că totul este în regulă.  

Dacă ar fi să fac o comparație între primul volum și acesta, probabil că mulți s-ar aștepta dintre cei care sunteți la zi cu seria sau ați citit, până acum, doar primele două cărți  să afirm că Te voi găsi mi-a plăcut mult mai mult. Și da, este adevărat, dar nu pentru că primul ar fi mai prost, ci pentru întregul amalgam de trăiri și sentimente pe care mi le-a adus în suflet Oana Arion. A fost un volum mai tensionat, mai alert  ce ți-a oferit puțin momente în care să îți tragi răsuflarea , un volum în care deja știam câte ceva despre personajele principale, dar care m-a amețit prin întrebările care nu conteneau să stea departe de capul meu. Aveam impresia că știam destul de multe lucruri despre un anume personaj, ca mai târziu această siguranță să-mi fie spulberată, prin prisma unor evenimente din volum. 

Am spus în recenzia Ultimul-ui viking că mă aflu în tabăra cititoarelor  nu, nu, sunt și cititori!  care ar întoarce mereu privirea în direcția lui Arrio, dacă ar fi posibil să existe în realitate, dar și că nu știu ce îmi vor rezerva celelalte volume, așa că exista riscul ca numele lui Arrio să fie înlocuit cu cel al lui Ian. Deocamdată sunt acolo unde am fost de la început, încă îl prefer la vampirul amuzant, misterios și pasional, dar nu pot spune nici că sentimentele mele pentru Ian nu au suferit niște schimbări; ce se află în partea binelui. (Și acum, sincer, nu cred că aș ajunge vreodată să îl urăsc pe Ian, orice ar face împotriva dreptății!) L-am descoperit în primul volum ca fiind mai distant, ușor rece și poate prea formal, dar am fost surprinsă să îmi dau seama că în spatele acelor imagini de fațadă  pentru a impune niște limite și pentru a-și menține un anumit statut  se găsea un bărbat sensibil, blând și foarte grijuliu. Și poate că, nu știu, nu va ajunge niciodată să îl întreacă pe Arrio, dar cu siguranță că respectul pentru Ian  pentru acest viking trecut prin atâtea –, va rămâne tot timpul în această serie. 

Creaturi străvechi, monștri aduși la realitate, fiecare cu câte un trecut de care nu știi dacă să te întristezi pentru soarta ce i-a fost hărăzită sau să fii de acord cu Oana pentru ceea ce i-a oferit. De unele dintre ele nici nu auzisem înainte, sau dacă am făcut-o, s-a întâmplat într-un mod foarte vag, trecător, din care nu am aflat foarte multe aspecte importante. Și cred că cel mai uimitor a fost când am citit despre Fomori, despre istoria lor, dar cel și cel mai mult despre Elatha, ce mi-a adus puțin aminte de regele elfilor, Thranduil, din Hobbitul. Ușoara lui aroganță, felul cum nu se implica foarte mult dacă nu primea ceva de pe urma acelui rezultat, eleganța, superioritatea cu care privea totul în jurul său, toate aceste aspecte m-au făcut să îl îndrăgesc din prima clipă în care Oana ne-a dezvăluit puțin din înfățișarea lui. Cred că va ajunge, ușor-ușor, să devină unul dintre personajele mele preferate, și chiar sper ca autoarea să îl țină cât mai mult în poveste  de ce nu? , chiar până în volumul cinci.   

Cât despre Victoria, a reușit și reușește să mă uimească de fiecare dată. Cred că puține au fost paginile în care nu am fost surprinsă de atitudinea ei, de duritatea, de curajul și de ambiția pe care le avea pentru a ajunge acolo unde își dorea. A evoluat considerabil de la primul volum și până acum, într-un timp foarte scurt, dar care nu a dat deloc impresia că ar fi fost ceva forțat, ci natural, plin de umanitate. Pentru că în situația în care a fost pusă pe tot parcursul volumului, numai o persoană ignorantă, nepăsătoare, ar fi fost în stare să nu acționeze precum a făcut ea. Și cu toate că, de câteva ori, a fost nesăbuită luând acele decizii, nu am putut să fiu împotriva ei, deoarece ori de câte ori îmi venea să țip prin casă pentru tâmpenia pe care urma să o facă, ceva îmi răsărea în fața ochilor. Ceva care mă pleoștea, făcându-mă să strâng din buze, aprobând-o. Pentru că și aici se încadrează curajul: puterea de a realiza lucruri noi, ce ar putea chiar să te coste viața, fără a te gândi la tine, înaintea altora. Curajul este nebunesc, dar este curaj, și asta face ca el să fie atât de minunat.

Cred că voi spune până mă voi sătura  și mă îndoiesc că o voi face vreodată la ceva scris de ea , dar Oana Arion, prin stilul ei atât de aerisit, de bine primit în zilele unui cititor zăpăcit și stresat, reușește să te vrăjească prin doar câteva cuvinte plasate acolo unde trebuie. Prin carisma ei, prin amuzamentul cu care a fost înzestrată Victoria, și printr-o poveste mitologică, încărcată cu o istorie îngropată  dar care, prin prisma ajutorului ei, reușesc, încetul cu încetul, să o dezgrop , a reușit să creezi o serie ce ar trebui să existe în biblioteca oricărui cititor, împătimit de fantasy. Și mă întristez când îmi dau seama că am descoperit-o mult prea târziu, și că nu m-am bucurat de fiecare volum, de la începutul începuturilor.   

Te voi găsi a fost perfect, din toate punctele de vedere, și faptul că nu am suportat anumite personaje, se datorează numai măiestriei Oanei de a le creiona, de a le face în așa fel încât să te strofoci în timp ce citești, dându-ți tot sufletul din tine, sperând că vor păți ceva foarte urât. Am citit volumul pe nerăsuflate; l-am început seara și dacă nu ar fi intervenit facultatea, ziua următoare ar fi fost citit în totalitate. Nu ai ce face când un autor știe să scrie, știe ce să-ți ofere și ce să-ți transmită. Nu poți decât să te lași hipnotizat, plutind în mrejele poveștii creată de el. Nici nu vă puteți imagina cât de nerăbdătoare sunt să citesc și volumul trei, Dincolo de timp, și cât de mult mă bucur că îl am în bibliotecă! Iar pentru asta țin să-i mulțumesc și aici, foarte mult, Oanei! Să ne recitim cu bine  vezi să nu!  și la recenzia acelui volum.

marți, 21 martie 2017

Crux Publishing deschide oficial Târgul de Carte Final Frontier 2017!


Niciodată nu am fost la Final Frontier! Anul trecut mi-am pus în plan să merg măcar la un eveniment din cadrul târgului, dar s-a întâmplat să am ghinionul să ajung să nu pot merge nici măcar să mă plimb printre standuri. Dar anul acesta mi-am propus și promis să schimb ceva în această privință, să fac tot posibilul să nu mai rămân în afara acestui târg de carte care, după imaginile și video-urile pe care le-am văzut și urmărit, este cu totul și cu totul special. 

Nu cred că voi ajunge să merg la toate evenimentele dar, mai mult ca sigur, o să fiu prezentă la aceste două lansări. Despre cei doi autori știu că unul dintre ei este debutant  Mircea M. Țara, mai exact , iar celălalt un maestru în arta literaturii. Am tot auzit despre seria lui Ciprian Mitoceanu, despre Predestinare genetică, despre cât de prezentă va fi ideea, peste ceva timp, în viețile noastre, și despre cât de genială și de necesară este în biblioteca fiecăruia dintre noi. Așa că nefericită voi fi să spun că încă nu am reușit să o citesc, dar sper ca la Final Frontier să rezolv această problemă. Cât despre Amendamentul Dawson, trebuie, chiar trebuie să merg la acest eveniment! Și nu o fac numai pentru această carte; Inima Dragonului, cu a sa copertă, te vrăjește când o privești.  

* * *

Editura Crux Publishing are onoarea de a deschide oficial Târgul de Carte Final Frontier 2017 sâmbătă, 1 aprilie, de la ora 12.00 la Casa Artelor din București (Bulevardul Mircea Voda, Nr. 5), cu evenimentul Realism în lumi imaginare din Nlithia și până în America fascistă, moderat de scriitorul Șerban Andrei Mazilu. După o scurtă introducere în elementele de realism în literatura science-fiction și fantasy, editura are plăcerea de a lansa noutățile din această primăvară: 

12.15 – 12.30: Romanul high fantasy Inima Dragonului, de scriitorul Mircea M. Țara

Invitat special: Dragoș C. Butuzea (promotor cultural)

Vă urăm bun venit în Nisal, Cetatea Zăpezilor, paradis al artiștilor și al magicienilor, oraș zguduit din temelii în urma unui complot sinistru. Prinși la mijloc, Lied, un bard cu talente ce depășesc cu mult o ureche muzicală, alături de banda lui de hoți de buzunare, au de înfruntat demoni străvechi, armata Umbrelor și magia neagră abil mânuită de Magiștrii regatului. Dar dușmanul lor cel mai mare este timpul. Astfel că oameni, liandrini, zollany și dragoni legendari treziți din negura amintirilor trebuie să lupte împreună pentru a împiedica distrugerea iminentă a Nisalului. Miza? Inima Dragonului, un artefact ce îi oferă posesorului ei putere nelimitată și capacitatea de a distruge sau de a reface lumea.

Inima dragonului este un poem în proză și un roman de aventuri care ne cucerește fără să ne dăm seama. De la peisajele cu un farmec neobișnuit, la dialogurile antrenante, de la momente intense de acțiune și până la umorul fin al unor personaje, totul este impecabil executat pentru a-i oferi cititorului o cursă contra cronometru ce îl va ține cu sufletul la gură.

12.30 – 12.45: Romanul science-fiction Amendamentul Dawson, de Ciprian Mitoceanu

Invitat special: Oliviu Crâznic (scriitor, critic literar)

Pe măsură ce începem să cuprindem cu mintea motivațiile care stau la baza noului sistem politic imaginat de autor în America unui viitor nu chiar atât de îndepărtat pe cât ne-am dori, romanul Amendamentul Dawson  ne lovește cu forța unui șoc electric. Prin ochii personajului principal trăim în fiecare secundă absurdul unei lumi care, în numele meritocrației și a sacrificiului individual în sprijinul binelui general, capătă forma unui sistem totalitarist (vechi, dar totuși nou) ce i-ar face pe Stalin, Hitler sau Pol Pot să pară niște diletanți.

În stilul alert care l-a consacrat ca scriitor de thriller sci-fi, Ciprian Mitoceanu ne invită să luăm parte la o luptă pe viață și pe moarte între Om și Sistem, căci peste tot în America se vorbește numai despre cel de-al doilea Amendament Dawson. John Barton însă nu are prea mult timp să stea la discuții. Vânat zi și noapte ca un animal, el este hotărât totuși să nu cedeze fără luptă. În spatele cortinei, congresmanul Dawson controlează jocul, dar surprizele nu îl ocolesc nici pe el…

Vă așteptăm așadar la Târgul de Carte Final Frontier 2017 în zilele de 1 și 2 aprilie cu reduceri între 25% și 50% la toate titlurile, invitați de seamă, produse promoționale și multe alte surprize! Și nu uitați, ne întâlnim la ora 12.00 pentru a da startul celui mai așteptat festival dedicat iubitorilor de science fiction și fantasy!

Pentru informații suplimentare, știri și detalii cu privire la editura Crux Publishing, vă rugăm să accesați www.cruxed.ro.

duminică, 19 martie 2017

„Sfîrșitul nopții” de Petronela Rotar

Volumul de proză scurtă, Sfîrșitul nopții, poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Nu vreau să adorm, o să stau treaz ca să o pot iubi conștient. Cine iubește nu doarme. Nu trebuie să adorm. Trebuie să fac cumva să opresc timpul ăsta, să-l încetinesc puțin, cîteva minute în plus, cîteva secunde. Știu, știu că e copilăresc să îmi doresc asta, și totuși, de ce nu pot opri senzația că e ultima oară cînd o simt așa, abandonată în brațele mele, liniștită, moale, caldă, a mea? Ce e cu sentimentul ăsta straniu de pierdere, de ce simt că nefericirea, concretă și sîșietoare, e la doar o noapte distanță?

RECENZIA: Sfîrșitul nopții a făcut parte din cele cinci cărți pe care le-am putut alege din colaborarea cu Herg Benet. Nu știu exact de ce m-am gândit fix la acest titlu, dar știu să spun, în schimb, cu exactitate, faptul că îmi doream să citesc și alți autori ai editurii, în afară de cei câțiva pe care îi testasem de când am descoperit această editură; de prin 2014, dacă mai țin bine minte. Printre acei scriitori care mă făcuseră curioasă, se afla și Petronela Rotar, prin simplul fapt că titlurile cărților scrise de aceasta, mă inspirau într-un anume fel, îmi creșteau curiozitatea foarte mult și mă făceau interesată de conținutul paginilor. De la început pot spune că nu am rămas indiferentă la ceea ce am descoperit, și mă bucur că am luat decizia de a începe acest drum al imaginației ei cu Sfîrșitul nopții. De ce, poate v-ați întreba? Pentru că nu aveam niciun habar despre ea, și pentru că nu știam că nu este o poveste în sine, ci sunt mult mai mult de atât, pentru că aveam impresia că voi întâlni doar câteva personaje cu care voi parcurge acest drum, până la final, când de fapt a fost vorba despre cu totul altceva. Nu știam că Sfîrșitul nopții era de fapt un volum de proză scurtă, de abia la finele primei povești și la începutul celei de a două am realizat că pășisem într-un alt loc, cu alte personaje și că tot ceea ce întâlnisem în prima, acolo rămânea. Că plecam singură, explorând  tot singură  mai multe povești despre și din viață. Și mi-a plăcut și am fost fericită că alesesem Sfîrșitul nopții ca primă carte, în detrimentul celorlalte cărți scrise de ea, apărute la editură. (Nu știu ce e și cu celelalte, dacă tot proză scurtă sunt, dar având în vedere că am fost plăcut surprinsă de ce am citit în aceasta, cu siguranță că le voi încerca și pe celelalte.) Pentru că asta îmi place să cred  și o spun de fiecare dată , că atunci când „dai” peste un scriitor pe care nu l-ai mai citit și care are câteva cărți în palmares, să cauți să vezi dacă are un volum de proză scurtă. Așa te pregătești să-l descoperi pe mai departe, când o poveste se continuă ca o singură poveste. Dar fiecare are dreptul să aleagă cum dorește. 

Petronela Rotar are un stil aparte de a povesti, are povești care curg și care îți dau impresia că se povestesc singure. Făurește povești pe care le-am putea întâlni în viața reală, dar dacă adaugi și puțin fantasy pe alocuri, ai putea crea ceva desprins din alte timpuri. Sincer, îmi e foarte greu să scriu despre Sfîrșitul nopții, nu pentru că nu aș fi înțeles majoritatea povestioarelor  recunosc, au fost câteva care m-au lăsat puțin în ceață, dar cred că așa au fost ele să fie, nu pentru că nu le-aș fi priceput esența , ci din simplul motiv că te vrăjesc și îți transmit anumite stări pe care cu greu reușești să ți le explici ție, darămite altor persoane. 

Ca în fiecare carte de genul – sau poate că nu e neapărat să fie această regulă de fiecare dată – se găsesc câteva povești care să te fi atins într-un alt mod. Să te fi mângâiat, zgâriat sau ciupit cu o altă intensitate, oferind corpului tău niște impulsuri electrice de o altă natură. Așa cum s-a întâmplat în Camera 418, când Amanta a luat o Cină pentru doi singură, dar totuși în compania Orașul-ui fără soare. Dacă aș spune „magic”, probabil că aș greși, dacă aș descrie totul ca fiind „obișnuit”, m-aș face de râs, dar învățându-mă minte, m-am hotărât că merge a fi catalogat ca fiind „aparte” și totuși „cunoscut”. Dacă aș spune că mi-a plăcut Sfîrșitul nopții, ar fi mult prea banal pentru tot ce mi-a oferit și aș cădea în grațiile penibilului  cu ușurință, așa că mă voi rezuma la a ajunge la concluzia că mi-a făcut un dor teribil de mare, de apa sărată a acesteia, și de toată atmosfera descoperită în multe dintre povești. 

Aș mai fi scris despre carte, mult mai mult decât ceea ce am povestit mai sus, dar fiind proză scurtă, nu am cum să le aduc pe toate laolaltă, vorbind, turuind neîncetat despre un întreg, când știu că vă voi induce în eroare. Fiecare este altceva, nou și personal, și ar fi rușinos să le cataloghez ca fiind toate aceeași lume! Vreau să le descoperiți singuri, vreau ca Petronela Rotar să vă impresioneze așa cum a făcut-o în cazul meu, pentru că ar fi mare păcat să vă dau totul de-a gata. Nu? Bucurați-vă singuri de carte, cumpărați-o, răsfoiți-o și adânciți-vă în conținutul poveștilor, fără a fi influențați de ceilalți! Sfîrșitul nopții cred că aduce cu el un răsărit spectaculos, cu un soare puternic și o zi nemaipomenită. N-ați citit nimic de Petronela Rotar? Foarte rău, dar niciodată nu este prea târziu pentru nimic! Dacă nu cu Sfârșitul nopții, cu celelalte trei cărți apărute la Herg Benet.

Mulțumesc foarte mult editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie! 

Containment (2016) | mini - serial

Sezoane: 1 | Episoade: 13

Descrierea: O epidemie izbucnește în Atlanta, lăsând marele oraș în carantină și pe cei din interiorul său luptându-se pentru viețile lor.

Recenzia: Nu am mai făcut de mult timp recenzia unui serial, dar sinceră să fiu, nu aș fi scris nimic nici despre Containment, dacă nu s-ar fi întâmplat niște evenimente – destul de neașteptate  pe parcursul a celor treisprezece episoade. Dacă aș merge și mai departe cu dezvăluirile, aș spune că nu aș fi avut în plan să-l încep, probabil că niciodată. 

Și ca să încep cu o mică introducere a motivului pentru care am luat hotărârea să-i dau o șansă mini-serialului Containment, voi menționa faptul că totul s-a datorat tipului de pe posterul din stânga; actorului Chris Wood. Ca nume, până acum două săptămâni, îmi era total necunoscut, nu-l mai văzusem în niciun film, ca înfățișare nici atât; de fapt era total necunoscut mie, și dacă cineva mi-ar fi pus în față o poză cu el, întrebându-mă ce consider că ar putea să fie, aș fi stat să mă gândesc bine dacă să-l consider actor sau nu. Cât despre felul cum am aflat despre el, totul s-a datorat serialului The Vampire Diaries. După ce s-a întâmplat ceva ce nu prea mi-a plăcut în T.V.D., am refuzat să mă mai uit de la sezonul șase încolo, până într-o zi când, fără intenție, cineva mi-a dat un spoiler despre două personaje care vor ajunge să fie împreună, personaje foarte dragi mie dar la care nu m-aș fi gândit niciodată că ar fi putut forma un cuplu. Așa că m-am gândit să trec peste anumite neplăceri, și să continui The Vampire Diaries (da, am ajuns cu el până la final, și probabil că fac parte din tabăra celor care nu sunt de acord cu sfârșitul avut). Și cum am luat hotărârea asta, nu am urmărit foarte multe episoade și l-am descoperit pe Chris Wood, sau pe Malakai Parker. Nu știu cum îl văd alte persoane, nu știu cum îl văd în ipostaza de actor, dar pentru mine pot spune că a jucat și joacă într-un mod aparte. Are un stil de a atrage oamenii, de a fermeca prin felul se joacă cu mimica, încât nu ai cum să nu-ți placă măcar puțin. Eu, când descopăr un actor și rezonez cu felul cum își interpretează personajul, ajung la concluzia că o să-mi placă și mai departe, așa că trec pe cealaltă parte și îi tastez numele pe Imdb. Trecând peste micile roluri pe care le-a avut în anumite seriale care nu mă atrăgeau, am rămas complet uimită când am descoperit că juca și în Supergirl; serial pe care, de altfel, îl urmăresc, și având momentan doar două sezoane, m-am oprit după ce l-am vizionat pe primul, hotărându-mă că ar fi mai bine să fiu cuminte și să aștept până ce va apărea sezonul doi, integral. (Pentru cei interesați, am făcut recenzia primului sezon, pe care o puteți găsi aici.) Dar nu am mai fost în stare să aștept, așa că acum sunt la zi și cu sezonul doi. Și cum voiam neapărat să urmăresc și Containment  după ce am observat că Chris Wood juca un rol principal , în câteva zile a fost pus pe finish. 

Presupun că deja v-am plictisit cu ceea ce am scris mai sus, dar fiind serial, simt mereu nevoia să fac o astfel de introducere, în care să precizez modul cum l-am descoperit. Povestea în sine mi s-a părut a fi, de la început, foarte interesantă, cu atât mai mult cu cât acel virus declanșat  printr-un mod foarte neașteptat mie  nu a creat zombii, nu a omorât oameni ca apoi să îi readucă la așa-zisa viață, ci pur și simplu ucidea în masă printr-un mod oribil. Iar acest lucru a fost un aspect foarte important, pentru a mă determina să-mi doresc să-l vizionez cu un mai mare interes. Poate că, la început, episoadele vi se vor părea împrăștiate, nu veți înțelege unele aspecte, dar, până la urmă, este ceva normal, și cu toate astea, dacă povestea vă atrage, continuați să-i urmăriți firul, pentru că, până la final, veți fi total debusolați, zăpăciți și ușor triști; bine, eu am plâns cum nu am mai făcut-o în multe seriale, și m-a trecut prin niște stări îngrozitoare, dar poate că voi veți avea norocul să fiți scutiți de această durere sfâșietoare.

Jake, Alex și restul personajelor care au reușit să facă multe în Containment, m-au uimit nu de puține ori prin tăria, prin dorința și prin țelul ce-i unea, până la urmă pe toți; dacă pe cei de afară mai puțin, deoarece considerau că mai departe de acea delimitare, virusul nu va ajunge, pe cei din interior, era principalul lucru de care depindeau, plus supraviețuirea, hrana ce era vitală. Și că tot am pomenit de mâncare, mi s-a părut că inițiativa celor de la conducere a fost exagerată și neînțeleasă, prin simplul fapt că nu acordau o grijă mult mai mare acestui aspect. Cei care se aflau în interior, erau nevoiți să se descurce cu hrana pe care o găseau acolo, primind foarte rar alimente din exterior. Am înțeles că exista riscul să fie infestați, că orice atingere, de orice fel, aducea cu ea și acel virus, dar din a-i priva de hrană, din a acorda atât de puțină atenție ținerii lor în viață, aspectul de față a fost total neînțeles pentru mine. Și prin asta, continui cu ceea ce am spus mai sus, nu-i afecta decât pe cei din interior, deoarece se ajungea la un așa-zis troc  care, de fapt nu exista, deoarece, până la urmă, cei care dețineau magazine, tot la ei se gândeau și văzând lipsa de mâncare, disperarea oamenilor, creșteau automat prețurile. Dacă nu aveai bani, mureai de foame. Totul petrecându-se în interiorul Atlantei. Partea bună, neinfestată, înconjurând prin viețile normale pe care le duceau, această bucățică parcă desprinsă de pe vremuri. Erau două lumi total diferite, într-un singur loc!

Ajungi să-ți displacă anumite personaje, ca mai târziu să se petreacă ceva care să te facă să-ți dai seama că nu ai avut niciun motiv pentru care să urăști acel personaj, deoarece, până la urmă, cu toții erau niște victime prinse într-o plasă de unde le era absolut imposibil să scape. Pentru că erau captivi din toate părțile și pentru că, până la urmă, moartea urma să ajungă și la ei, să îi ia pe toți, lăsând acel perimetru secătuit de orice formă de viață. Mi s-a părut atât de straniu, cum după doar câteva zile, o bucată dintr-un oraș ajunsese să pară ca făcând parte dintr-un film pustiit, cum sunt acele ecranizări în care toți cei care au mai rămas în viață, sunt de fapt doar niște morți vii. Care se chinuie să-și ducă traiul în mizerie, în condițiile în care, de cealaltă parte a zidului ridicat, totul funcționează normal, foarte puțini - cei care au rude, prieteni în acea bucată izolată - fiind afectați de ceea ce se petrecea acolo. Și poate că acest lucru m-a deranjat într-o măsură foarte mare, faptul că erai conștient că un virus mișuna aproape de tine, un virus ce nu avea leac, un virus mortal, iar tu îți duceai viața mai departe fără nicio problemă. A fost deranjantă indiferența cu care tratau mulți oameni acel aspect care ar fi trebuit să aibă o importanță mult mai mare și pe care ar trebui să-l trateze mult mai serios. Poate sunt puerilă, poate am văzut filme/seriale în care acest gen de problemă  ce, până la urmă, viza întreaga rasă umană, nu doar Atlanta, nu doar America  era ținută mai din frâu, era o prioritate mult mai mare pentru toți. Urma să spun ceva, dar mi-am dat seama că aș fi dat drumul unui spoiler colosal, ce ar fi distrus întregul farmec al poveștii. 

Am urât din tot sufletul acele lipsuri cauzate dintr-o prostie, m-am scârbit când totul putea fi mult mai ușor, în locul acelui dezastru oribil, care a distrus atâția oameni, omorându-i fără ca silința de a salva să fie mai mare. Dar și vinovăția pasată la de unul la altul, nimeni recunoscând greșeala, decât prin metode extreme. Și am urât  poate că în aceeași măsură – numărul mic de episoade. Așa cum am spus la început, ideea a fost foarte interesantă, istoricul poveștii, al virusului, a fost totul pierdut din cauza acestor treisprezece episoade. Dar, pe de altă parte, există un loc în interiorul meu care dă dreptate deciziei luată de cei care au realizat Containment. Într-adevăr, povestea se putea continua pe niște sezoane bune, dar esența poate că ar fi dispărut, lăsând doar niște praf în ochi pe care l-ai fi înlăturat, spălându-te cu apă. Aici a fost vorba de personaje, de evoluția lor, de disperarea, lipsa de speranță, despre dragostea separată și despre lupta pentru a o regăsi și a o salva. Despre moarte, despre durere și despre găsirea unui leac. Despre tabere create, ca la final să fie o comunitate unită, despre ajutor și umanitate. Despre salvare, despre iertare, despre noi vieți care apar la orizont. Despre tot ce ține de sufletul și trăirile omului, și mai puțin despre politică, vinovați și justiție. Bineînțeles că mi-aș fi dorit să urmăresc mai mult  poate că încă pe atâtea episoade , dar oare aș mai fi plâns atât de mult, oare m-ar fi emoționat și m-ar fi făcut să-mi rămână în cap, ca un tatuaj pe piele? Mă îndoiesc, pentru că aceste aspecte ar fi dispărut cu timpul în serial, și la fel s-ar fi întâmplat și cu suferința mea. Și poate că nici nu mi-ar fi plăcut atât de mult, și nu aș fi sărit peste acele lucruri ce ar fi scăzut cu mult în ochii mei povestea creată. 

sâmbătă, 4 martie 2017

„Ultimul viking” (Nemuritor, #1) de O.G.Arion

Volumul Ultimul viking poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

PĂRERI ADUNATE: Ultimul viking este o cutie a misterelor: ridici capacul şi nu ştii ce vei descoperi. La început scormoneşti timid, dar cu cât înaintezi în căutare devii dependent. Desi relaxant, amuzant si  ironic Ultimul viking  este în esenţă bazat pe o documentare minuţioasă,  Oana Arion reuşeşind să creeze un fantasy fascinant.” (Literatura pe tocuri)

De la prima până la ultima pagină am fost fascinată de arta cu care autoarea a reușit să împletească mitologia cu fantezia și în același timp să ne introducă într- o frumoasă și imposibilă poveste de iubire. Nu lipsește nici umorul, care este amprenta personală a autoarei. (Nicoleta Tudor)

Ultimul viking este cartea de care m-am îndrăgostit pentru totdeauna! O carte fantasy în care nimic nu este ceea ce pare! Vikingi, vampiri și oameni într-o atmosferă fantastică, întunecată, seducătoare până la limita nebuniei. Cine este vânătorul? Cine este cel vânat?” (Natașa Alina Culea)

„O serie ce nu trebuie ratată de iubitorii genului fantasy. Personaje greu de uitat, acțiune şi mister, toate ingredientele necesare să uiți de somn şi să citești cartea dintr-o suflare.” (Lavinia Călina)

RECENZIA: Când Oana Arion a publicat acest volum  în prima ediție, cu acea copertă albastră , când am aflat ce fel de personaje va conține povestea ei, mi-am spus că este necesar să-l adaug pe wishlist-ul meu. Am făcut-o în secunda următoare, dar până să reușesc să mi-l achiziționez, a mai trecut un timp în care scriitoarea a publicat și al doilea volum, și când am văzut că s-a ajuns și la cel cu numărul trei, m-am enervat și  ca să o spun așa  am pus piciorul în prag. Așa că la lansarea părții a treia, la Târgul de Carte Gaudeamus din 2016, mi-am cumpărat Ultimul viking. Și de atunci și până în momentul în care m-am apucat să citesc cartea, am privit-o numai cu o sumedenie de întrebări care mi se roteau prin toate părțile prin cap. 

După ce am citit titlul, după ce am văzut coperta, mi-am spus că „Nemuritor” va fi, cu siguranță, seria care mă va împinge de la spate să încep să urmăresc serialul Vikingii. Dacă a reușit sau nu, veți afla la finalul recenziei. (Auzi la ea, să așteptați până la final! Dar cine se crede? Vă zic eu, a făcut-o! I-a plăcut atât de mult cartea asta, încât primul lucru pe care l-a făcut după ce a terminat-o de citit, a fost să caute serialul pe net! E disperată fata!) Oricum, vă transmit de pe acum, dacă sunteți și voi în situația în care m-am aflat eu în urmă cu ceva timp, vă îndemn să citiți toată recenzia, deoarece  cine știe?  poate voi reuși să vă conving să vă comandați cartea; sau pe toate care au fost, până acum, publicate la Librex.

Pe Oana Arion am reușit să o întâlnesc  dacă nu mă dezamăgește memoria  de două ori; prima dată când Monica Ramirez a lansat Recviem pentru un asasin și atunci când autoarea a lansat al treilea volum al seriei „Nemuritor”, Dincolo de timp, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus, de anul trecut. Aveam o siguranță că o să-mi placă ceea ce scria, prin prisma personalității ei, prin faptul că este un om pe care l-ai putea recunoaște cu ușurință într-o mulțime uriașă. De o veselie molipsitoare și cu un zâmbet care nu-i lipsește niciodată de pe buze, m-a făcut să ajung la concluzia că nu voi găsi clișee în cartea ei. De ce, vă întrebați? Pentru că un astfel de om  plus că am experimentat și cu alți scriitori  nu ar putea scrie niciodată ceva banal, simplu și fără personalitate. Iar cu asta cred că am spus tot, pentru a-mi argumenta siguranța pe care o am. 

Povestea. Palpitantă, plină de mister, încărcată cu umor și plină de scene neașteptate. Ei bine, cu siguranță că, până acum, v-ați dat seama că mi-a plăcut mult Ultimul viking, și cu toate acestea, nu sunt în stare să închei recenzia într-o maniera atât de bruscă, pentru că mai am multe de scris. De multe ori mi s-a întâmplat să plec la „drum” cu un bagaj în care am îndesat o mulțime de lucruri pe care aș putea să le consider ca făcând parte din destinația în care urma să ajung, dar de prea puține ori ceea ce am târât după mine, s-a și potrivit cu peisajul din jur. Așa cum a fost cazul și cu povestea de față. După ce am coborât din vehicul, am realizat că tot bagajul trebuia aruncat, pentru că nu puteam ține nimic ce adusesem cu mine; nu se potrivea în nicio privință. Pentru că nu am întâlnit un personaj principal neajutorat, ci o tânără puternică, care lupta cu tot ce avea în ea pentru ca cei de lângă ea să fie în siguranță, și pentru că nu renunța cu una cu două, ci continua bătălia până ce câștigul se afla de partea ei. Victoria Grey este tipul acela de femeie independentă, care nu ar avea nevoie de un bărbat lângă ea pentru a prinde curaj, pentru a se descurca, pentru a fi apreciată și admirată. Iar aceste aspecte au reușit să o propulseze cu ușurință în topul cu cele mai puternice personaje feminine, pe care mi l-am creat; și acest lucru s-a întâmplat de la primul volum, deci vă dați seama cum va fi pe mai departe!

Am văzut, de foarte multe ori, conversații în care cititorii  sau mai bine să spun cititoarele  se aflau în tabere diferite în privința a doua personaje masculine; aducând vâlvă și agitație în jur. Cum nu citisem, pe atunci, Ultimul viking, mă consideram ca fiind picată de pe lună, pentru că nu înțelegeam de ce, în unele cazuri, era preferat Arrio, și în altele, Ian. Presupun că dacă am pășit în lumea creată de Oana Arion, ar trebui să știu unde să mă așez, și cu toate că îmi plac ambele personaje foarte mult  fiecare fiind special în felul lui , nu pot să rămân pe dinafară, deoarece nu prea am cum. Ori de câte ori citeam conversații în care se afla și Ian, dacă Arrio „ateriza” în secunda următoare în acel loc, totul se ducea de râpă. Așa că da, nu am fost capabilă să rezist farmecelor lui Arrio. Dar, având în vedere că mi-au plăcut ambele personaje într-o măsură aproape egală, nu se știe niciodată când voi schimba taberele; știu că nu e frumos să nu fii loial, dar de data asta, nu eu voi fi de vină. Vorbiți cu autoarea!

Toate acele legende, acea parte din istoria Europei la care nu prea am avut acces în anii de generală și de liceu, mi-au fost îngăduiți cu ajutorul acestei serii. Istoria vikingilor cred că este una dintre cele mai interesante, mai magice și mai fantastice dintre toate câte s-au povestit. Eu o găsesc ca fiind ușor controversată, dar cei mai cunoscători mă pot contrazice, deoarece nu este bătut nimic în cuie. Ceea ce ni s-a relatat de anumite personaje, despre Odin, Loki  și da, în această privință, sunt de acord cu Victoria  și ceilalți zei din mitologia nordică, cred că este una dintre părțile mele preferate din poveste. Modul frumos în care ne-a fost relatat, m-a determinat să citesc în timp ce-mi imaginam toate acele scene, de parcă s-ar fi întâmplat în sufrageria mea. Iar un alt aspect pe care l-am apreciat enorm de mult a fost mica povestioară de la sfârșitul volumului, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Am văzut că seria este foarte cunoscută, văd mai tot timpul imagini cu cărțile de la diferiți cititori, și nu pot decât să mă facă să zâmbesc, deoarece sper să fie descoperită de câți mai mulți cititori. Nu știu dacă mai este rost de vreo recomandare, dar una în plus nu cred că a făcut niciodată rău nimănui. Dacă vreți să evadați într-o lume care nu prea a mai fost întâlnită  atât în cărțile scrise de autorii români, cât și de cei străini , atunci cu siguranță că trebuie să citiți Ultimul viking! Dacă sunteți genul de cititori ce sunteți pasionați de istorie, de mitologii, în care să fie prezentă și ficțiunea, atunci Ultimul viking este alegerea potrivită pentru voi. Sau dacă nu aveți nevoie de toate aceste motive, cumpărați cartea  sau pe toate cele trei volume  și citiți!