miercuri, 9 august 2017

„Acest cântec neîmblânzit” (Monștrii din Verity, #1) de Victoria Schwab

Volumul Acest cântec neîmblânzit poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Kate Harker și August Flynn sunt moștenitorii unui oraș divizat – un oraș în care violența de zi cu zi a dat naștere unor monștri cât se poate de reali. Tot ceea ce își dorește Kate este să fie la fel de nemiloasă precum tatăl ei, care obligă oamenii să-l plătească pentru protecția pe care le-o oferă împotriva întunericului neînduplecat. Tot ceea ce își dorește August este să devină uman, cu o inimă tot atât de bună precum cea a tatălui său, și să joace un rol mult mai important în sprijinirea celor importanți – însă cum poate dacă el este chiar unul dintre monștri? Unul care poate să fure sufletul cuiva cu un simplu acordat al muzicii? Când se ivește ocazia de a o supraveghea pe Kate, care tocmai ce a fost dată afară de la cea de a șasea școală și se întoarce astfel acasă, August se dedică în întregime misiunii sale.

RECENZIA: Din câte îmi aduc aminte, Acest cântec neîmblânzit a fost prima carte tradusă la editura Herg Benet, pe care mi-am dorit nespus de mult să o citesc. Și cu toate că afinitatea pentru cărțile distopice s-a cam diminuat cu timpul, ceva mi-a spus că volumul de față va fi destul de diferit față de celelalte cărți de genul pe care le-am citit; plus că după ce am terminat de citit Anomalii, credeți-mă, am ajuns să nu mai desconsider nicio distopie până ce nu am o experiență proprie cu respectiva carte. După ce dezamăgirea pe care am avut-o după ce am citit Divergent și după alte câteva care, cu toate că au fost niște lecturi plăcute, nu am rămas cu foarte multe detalii care să mă determine să le consider nespus de originale, Acest cântec neîmblânzit pot spune că a fost mai mult decât niște lupte pentru redobândirea așa-zisei libertăți și îndepărtarea conducătorului meschin și care, aparent ar fi dorit prosperitate și siguranță oamenilor, de pe tronul așezat acolo sus. Și mă întristez când văd că distopii mult mai interesante și cu subiecte de zece ori mai bune sunt ținute într-o umbră groasă, în timp ce altele de genul ies atât de mult în evidență, pentru aproape nimic. Dar, din păcate și din câte am tot observat, acesta este cursul normal și obișnuit cu care am fost învățați, noi cei care ajungem să citim întâi cărțile, ca apoi să vizionăm ecranizările.

Acest cântec neîmblânzit ascunde o lume întunecată, împărțită în două de parcă bariera despărțitoare ar ține la distanță binele de rău, siguranța de primejdie. Pentru că, pentru oamenii inocenți care le-a fost oferit doar stratul de la suprafață, faptul că plătesc pentru a fi ținuți la depărtare de sufletele primejdioase și care le-ar aduce – prin ceea ce fac – o moarte grea și dureroasă, partea în care se găsesc așa-zisele creaturi monstruoase se află doar acolo și vor rămâne doar în acel loc, departe de familiile lor. Și mi s-a făcut groaznic de milă pentru cei care sunt aburiți cu o siguranță ce a fost introdusă în niște metale ce – vezi, Doamne! – ar face diferența între cei care merită să trăiască și cei care sunt lăsați la mila acelor monștri, viitoare festine pentru sufletele lor criminale. Și cu toate că am simțit o oarecare milă pentru toți locuitorii din Verity, nu pot spune că nu m-a fascinat toată acea lume creată de Victoria Schwab, întunericul, alura de moarte și de teamă continuă pe care o trăiau oamenii și de care încercau să se ferească, uneori în zadar. Am fost fascinată într-un mod macabru de cum și-a creat personajele negative – corsaii, malachaii și sunaii –, de motivele pentru care prindeau viață și de toată povestea care a existat în spatele lor, într-atât de mult încât ajunsesem să îmi imaginez tot felul de chestii, imagini ciudate și stranii învârtindu-mi-se prin cap, precum un vârtej amețitor. Începusem să mă gândesc cum în fiecare dintre noi ar putea să existe o astfel de creatură, cum din cauza acțiunilor pe care le-am făcut sau la care ne-am gândit, un anume monstru de genul acesta a reușit să își construiască un sălaș în care așteaptă să i se permită să iasă la lumină. Știu că sună oarecum ciudat – mai ales pentru cei care au citit Acest cântec neîmblânzit și știu din ce sunt plămădiți aceste creaturi –, dar îmi e greu să cred că autoarea nu s-a inspirat din viața reală când și-a construit aceste tipuri de monștri. Mai fanteziști, ce-i drept, dar cu un dram de realitate în interiorul lor. Și dacă pentru unii pare imposibil, ei bine, eu nu cred că este chiar așa.

De cele ai mult ori când încep să citesc o carte, îmi place – împreună cu ajutorul coperții și a descrierii – să îmi fac tot felul de scenarii în cap, despre începutul și parcursul poveștii, ca apoi să văd cum, încetul cu încetul, ipotezele îmi sunt spulberate, fiind înlocuite cu ceva fie mai simplu, fie mai complex și neașteptat. Doar că există și momente în care refuz cu înverșunare să îmi imaginez fragmente, deoarece anumite cărți îmi demonstrează de la început că îmi voi bate capul degeaba și că tot ceea ce mi-ar fi trecut prin cap, nu ar fi avut nicio legătură absolut deloc. Așa cum s-a întâmplat și cu Acest cântec neîmblânzit, dar cu un lucru tot am pornit în această călătorie și anume faptul că, eram complet convinsă că urma să fie un poveste întunecată. Deci nu am fost deloc surprinsă când am descoperit că am și avut mare dreptate în această privință. Pentru că de la început – de la primele pagini chiar – mi s-a arătat faptul că unul dintre personaje este categoric și fără doar și poate unul care nu va fi deloc blând cu cei din jurul lui, ci va avea grijă să se facă cât mai repede prezent în locul în care s-ar fi aflat. Un personaj cu un caracter puternic și cu o minte șireată. Iar faptul că nici cealaltă jumătate nu s-a lăsat mai prejos, cu toate că încerca să se țină departe de acele părți distrugătoare și cu un secret și mai oribil, mi-a adus un zâmbet ciudat pe buze. De parcă mă bucuram pentru suferințele amândurora și pentru că unul se străduia să fie cât mai rău, în timp ce celălalt făcea tot posibilul să și-l scoată din el, sau măcar să îl țină ascuns cât de mult ar fi putut. Au fost genul acela de personaje nu care se completau – nici vorbă de așa ceva –, ci care, într-un anume fel parcă și-ar fi dorit să fi fost invers viața lor. Dar lăsând deoparte ce se afla în interiorul familiilor lor.

Dacă la început am fost surprinsă, am avut o bucurie stranie pentru anumite lucruri oribile din poveste, cu cât avansam mai mult cu ce se întâmpla în Verity, cu atât realizam că toată acea groază din interiorul ei nu este chiar atât de minunată. Personajele se schimbau sau pur și simplu își arătau adevărata natură, lumea ajunsese să se destrame cu totul, anumite secrete groaznice ieșeau la iveală, dispute și lupte oribile se derulau pagină cu pagină, încât parcă simțeam cum era zăpăcită cu totul. Dar nu în sensul acela încât să nu mai înțeleg nimic, cum de anumite acțiuni ajunseseră în acel punct, ci pentru că – oricât de mult m-ar fi surprins imaginația Victoriei Schwab – îmi dădusem seama că acea fascinație morbidă pe care o avusesem la început, de fapt ascunsese o anumită teamă în mine. Rar mi se întâmplă să mă înspăimânte o poveste – dar s-a mai întâmplat –, dar niciodată în așa fel încât să nu îmi dau seama că o făcuse, decât foarte târziu, când deja scenele groaznice se petrecuseră cu ceva pagini bune în urmă. Și cred că acest aspect a făcut povestea asta atât de mișto și atât de uau în ochii mei, deoarece habar nu aveam ce sentimente în oferea. Deci faptul că de-abia aștept să citesc și partea a doua, Duetul nostru întunecat, nu este doar dorința ce s-a datorat numai faptului că mi-a plăcut ideea scriitoarei, ci pentru că sunt și curioasă dacă va reuși să mă amețească la fel și acel volum; sau poate că va fi și mai și de această dată.

Personajele au fost atât de imprevizibile – în ciuda faptului că după un punct îmi dădusem seama ce ascundea unul dintre ele –, fiecare a fost fascinant și misterios în felul lui. De la August cel liniștit și oarecum pacifist, și Kate cea vulcanică și distantă, până la cele mai neînsemnate personaje. Caractere care, așa cum am spus mai la început, doar par a fi fără vreo importanță, deoarece ceea ce ascund nu poate să le țină în aceeași lumină difuză. Faptul că tatăl lui Kate și cel al lui August posedau caractere destul de diferite, nu m-a determinat să îl plac mai mult pe unul și mai puțin pe celălalt, deoarece au existat aspecte cu care să fiu de acord cu unul, ca în privința celuilalt să fiu de cealaltă baricadă, și invers. Plămădiți din aluat diferit, dar – până la urmă – ca cu aceeași dorință, chiar dacă rezultatele fiecăruia nu se aflau pe același front.

Victoria Schwab este un autor care a reușit să îmi ofere o poveste pe care nu credeam că o voi citit vreodată, o distopie în care luptele între oameni sunt puse pe planul doi și în care libertatea a ajuns să fie considerat un concept privit dintr-un alt unghi. Cel puțin eu cu asta am rămas după ce am terminat volumul, după felul cum am văzut că s-a încheiat. O scriitoare imprevizibilă, care categoric știe să își construiască cu minuțiozitate personajele și lumea, reușind să ne ofere o poveste cu un iz nou, cu întâmplări neașteptate, cotloane ascunse ce așteaptă să fie scoase la lumină, dar și cu secrete care efectiv au reușit să mă macine – și o fac și în continuare –, până ce vor fi elucidate. Pentru că Acest cântec neîmblânzit, pentru mine a fost – recunosc – o gură de aer proaspăt într-o mare cu prea multă banalitate și monotonie, din care cu mare entuziasm am fost scoasă la suprafață. O scriitoare pe care o voi urmări în continuare cu foarte multă atenție, și așa cum se întâmplă cu anumiți scriitori pe care i-am descoperit, voi face tot posibilul să îi citesc toate cărțile pe care le-a scris și pe care le va scrie în viitor.

Probabil că am debitat multe lucruri anapoda în această recenzie, și probabil că v-am lăsat și puțin în ceață deoarece ceea ce am scris va rămâne limpede numai în capul meu, dar aș vrea să spun că dacă v-a trecut prin cap să îi dați o șansă acestei povești – atunci când ați văzut subiectul –, eu vă sfătuiesc să nu lăsați doar la stagiul de cândva o să o cumpăr. Pentru că, cine știe, timpul va trece și voi veți descoperi alte cărți pe care să puneți ochii, uitând probabil de aceasta, așa că vă îndemn să cumpărați Acest cântec neîmblânzit și să o citiți înainte să apare și volumul al doilea, și ultimul, din câte am observat. Este o poveste mai altfel, o distopie ce probabil că a ajuns să nu mai fie chiar o distopie, care te va ține pe jar de la prima și până la ultima pagină. O recomand de atât de multe ori, încât probabil voi ajunge să visez denumirea volumului, dar și conținutul acestuia. Nu că, într-un fel, m-ar deranja, doar că mi-aș dori să nu mă întâlnesc cu nicio creatură; poate doar cu o anumită categorie.

Mulțumesc editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu