joi, 6 aprilie 2017

A mea poveste | „Regatul fără sfârșit” — Fragment

Fragment din capitolul treisprezece

Luna îi călăuzea pașii pe străzile pustii ale Cartierului Muncii, în timp ce un vânt cald, oferit de arșița verii, îi mângâia chipul palid și pistruiat. Coada împletită spic lăsa să i se desprindă din strânsoare câteva fire răzlețe, mângâindu-i tâmplele sau atingându-i cu delicatețe obrajii pârjoliți de soarele nemilos din timpul zilei. Cu toate că se afla acolo pentru cu totul altceva, trebuia să profite puțin și de atmosfera aceea care – ciudat, ar putea spune – o liniștea cum nu mai fusese de mult timp. De parcă toate grijile, în acele câteva zeci de minute de când ieșise din incinta conacului Dobrostiki, i-ar fi dispărut subit, lăsând-o doar cu un sentiment de bine.
Privea în toate părțile pentru a fi sigură că nu putea fi observată de vreo gardă ce patrula, apoi își mai ridica – din când în când – ochii spre acoperișurile clădirilor pe lângă care trecea. Știa că partenerul ei din acea seară avea obiceiul să utilizeze modul mai puțin vizibil de a se duce dintr-un loc într-altul, fiind mult mai fericit să sară de pe un acoperiș pe celălalt, în detrimentul străzilor ce îi plăceau ei atât de mult.
Ar fi putut să se folosească de abilitatea pe care o primiseră cu toții, dar ei, spre deosebire de ceilalți trei, nu i se oferea ocazia să meargă, în fiecare zi – ca un om normal –, pe străzile cetății Andres Volt. De fiecare dată când era nevoită să ajungă undeva, singura opțiune la care putea să apeleze era să încremenească pe bancheta trăsurii, departe de tot ce îi oferea exteriorul. Așa că nu avea de gând să rateze ocazia de a se plimba pe lângă toate acele magazine și case care, cu toate că pe timpul nopții erau pustii și reci, ei îi ofereau o stare de normalitate și de fericire.
Dar toată bucuria îi fu distrusă în momentul în care din spate îi veni un zgomot de voci șoptite, adierea vântului aducându-i la urechi glasurile. Nu mai stătu nicio secundă pe gânduri – riscând să fie observată de stăpânii acelor voci –, se prinse de burlanul clădirii din stânga și începu să-l escaladeze până pe acoperișul plat. Imediat cum picioarele atinseră suprafața netedă, printr-o mișcare lină, se lăsă pe vine și privi în jos. Cu toate că erau slabe șansele să fie văzută de la o înălțime atât de mare – mai ales când, din câte se putea observa, cele două gărzi erau antrenate într-o conversație ce le fura toată atenția din jur – nu vru să riște prostește.
Mergeau atât de încet încât cu greu se abținea să nu sară în spatele lor și să-i dea cap în cap pentru nervii care îi creșteau în interior, dar Yvone mulțumi acelei nopți că, la intersecția din față făcură la dreapta, dispărând din raza ei vizuală. Spre norocul ei nu trebuia să meargă pe ruta aleasa de cei doi, deoarece ea trebuia să se întâlnească cu Stefan la florăria aflată lângă lacul ce despărțea Cartierul Muncii de Cartierul Cenușiu. Ajunse la destinație în câteva minute, dar fu nevoită  să coboare de pe clădire, deoarece trebuia să se întâlnească cu Stefan la îmbinarea dintre cele două clădiri.
— Cum se face că mie mi-a luat mai puțin timp decât tine, în condițiile în care eu vin de la Cvașalier, iar tu de la cinci minute de mers pe acoperișuri?
Vocea de neconfundat a Săgeții ieșea dintr-un colț întunecat, acolo unde lumina felinarelor nu își putea întinde razele pentru a-l cuprinde. Costumul negru, mulat pe corpul acoperit cu mușchi, îi făcea părul roșcat să îi iasă puternic în evidență. Șuvițele ondulate formau o coroană pe capul lui în timp ce pielea rozalie și pistruii de pe nas și obraji îi dădeau o alură de băiețel ce ar vrea să se ascundă după fustele mamei. Dar nu era deloc așa. Dacă îl priveai mai atent, îți dădeai seama că aveai de a face cu o persoană oricum, numai neajutorată nu. Yvone știa că în penumbra în care se afla, ochii lui verzi o priveau profunzi. Încălțările pe care le purta Stefan, o pereche de cizme până la genunchi, dintr-un material care îl făcea să se miște cu ușurință, silențios, de aceeași culoare ca și costumul, îi alungeau și mai mult picioarele deja kilometrice. La brâu avea legată o cataramă în care se găseau câteva arme – un cuțit curbat, un semnalizator, un topor mic dar și câteva săgeți în care se găsea o substanță albă. Iar la spate i se profila un arc și o tolbă cu săgeți pe care și-o așeză în așa fel încât să nu-l incomodeze la mișcări.
Costumul Săgeților Negre, o îmbrăcăminte creată de Leena în urmă cu ceva ani, când generalul Zabriev își dădu seama de faptul că, dacă vor dori să fie de nevăzut, trebuiau să nu fie incomodați de absolut nimic. Și aici intra și felul cum se îmbrăcau.
— Ce mai faci Stefan? întrebă tânăra, fără să-i ia în seamă tonul glumeț, ce vru a fi serios.
Acesta îi zâmbi, oftând.
— Să-mi fie cu iertare, lady, am uitat că ești sensibilă și simți nevoia să fii rebelă uneori, vorbi acesta, cu gândul la faptul că știa de dorința Yvonei de a nu folosi acoperișurile decât dacă ar fi fost neapărată nevoie.
Tânăra se abținu să nu izbucnească într-un râs sonor. Spre deosebire de felul cum conversa cu Zachary, cu Stefan era o cu totul altă poveste. Se afla pe aceeași treaptă cu prințul Cecyl când venea vorba de a-și permite să utilizeze orice limbaj și o abordare cât mi directă și lipsită de formalism. Dacă Zachary se comporta cu ea cu aroganță, sfidând-o uneori, lui Stefan își permitea să-i spună orice, să râdă unul de celălalt și să se simtă bine în compania lui. Era singurul cu care se înțelegea la o scară net superioară față relația pe care o avea cu celelalte două Săgeți.
— Nu am norocul tău să fac ce vreau, cum vreau și când vreau, spuse Yvone, prefăcându-se ofensată de vorbele lui.
— Minți de îngheață apele, domnișoară!
Stefan clătină din cap și își îngustă ochii, de parcă ar fi vrut să o intimideze.
— În vreme ce tu te poți plimba cu trăsura, eu sunt nevoit să merg pe jos până la muncă. Și nu e ușor să străbați câțiva kilometri buni, știind că dispui de anumite abilități pe care nu poți să ți le folosești în timpul zilei.
În timp ce Yvone putea bloca căile respiratorii, provocând leșin sau chiar moartea, Zachary reușind să facă pe oricine să uite tot ce văzuse sau auzise înainte, iar Ivan să țipe într-atât de tare încât să provoace leziuni severe, Stefan avea una dintre cele mai dorite abilități: avea capacitatea de a alerga foarte repede. Și poate din acea cauză îi era nespus de greu să se abțină din a-și folosi puterile, în afara antrenamentelor. Dacă risca să și le utilizeze în afara perimetrului de la conacul Cvașalier sau în cazul în care i se dădea o sarcină pe care putea să o îndeplinească doar prin acel mod, putea fi aspru pedepsit. Una dintre condițiile impuse la început.
Cât despre locul în care muncea – cu toate că aveau tot ce le trebuia la conac, era necesar să mai iasă, din când în când, și în afara zidurilor de la Cvașalier –, mersul pe jos devenise pentru el o rutină pe care, se părea, o ura cu desăvârșire. Trebuiau să mai iasă și de pe domeniul Cvașalier, dacă voiau să fie la curent cu viața din cetate.
Stefan lucra la o tutungerie câteva ore după antrenamentele de dimineață, Zachary alesese să nu se implice foarte mult în astfel de activități așa că preferase să nu părăsească conacul, în timp ce Ivan, la cei douăzeci de ani pe care îi avea, fusese cu totul acaparat de o pianină pe care o auzise – pentru prima dată – la un bal în incinta palatului Belhavrin. Așa că, după ce contesa Manina angajase pe cineva pentru a-l învăța cum să cânte la ea, își luase câteva ore la un restaurant din Cartierul Alb, unde îi încânta pe nobili cu tot felul de melodii.
— Cum spui tu, se strâmbă Yvone, întorcând capul într-o parte. Eu zic să ne mișcăm din loc, poate ajungem să cuprindem tot Cartierul Muncii.
Stefan o aprobă. Se urcară amândoi pe acoperișul florăriei din dreapta, unul privind într-o parte și altul în cealaltă, sperând că vor vedea sau auzi ceva suspect. Pentru că, în felul acela, nici măcar nu știau de unde să înceapă, deoarece Muncii era cartierul cel mai întins din cetate, dar și cel în care se găseau tot felul de străduțe cât mai înguste. Plus că se găseau zone în care străzile nu erau deloc luminate, ceea ce le îngreuna și mai mult treaba.
În direcția în care se uita tânărul se vedeau două siluete – mereu două, fir-ar să fie, niciodată mai multe de atât! – înaintând pe strada de la picioarele lor. Dacă ar fi să dea peste acel criminal, cum naiba ar fi putut să-i facă față numai două gărzi? Când știau că avea o abordare diferită și că cu greu putea fi văzut, darămite să poată fi imobilizat de doi soldați care, din perspectiva lui Stefan, nu dispuneau de un antrenament special pentru astfel de cazuri. Era peste puterea lui de înțelegere, și din cauza asta nu putea decât să se enerveze și mai tare.
— Yvone, lasă-te în jos! îi ceru colegei sale, prinzând-o de un braț și trăgând-o lângă el.
Acoperișul clădirii fiind unul celor de tip plat, dar cu câțiva zeci de centimetri ridicați pe margine, le oferea o acoperire cât mai bună. Imediat după ce amândoi se rezemară de acel zid de cărămidă, Stefan spuse pe un ton șoptit, cu o mică notă de enervare:
— Pentru câte s-au întâmplat în perioada asta, zău dacă înțeleg de ce sunt atât de puține gărzi pe străzi! Din momentul în care am ajuns și până ai venit, asta e a doua pereche de soldați pe care o văd. În condițiile astea nu vor putea să fie pe fază niciodată. Fie treaba asta a fost făcută de pomană, fie comandantul ăsta nu știe cât de gravă este situația.
Yvone își privi cizmele pentru câteva secunde, rumegând la cele spuse de Stefan. Avea foarte mare dreptate și nu îl putea contrazice în nimic, dar exista o mică problemă pe care, din câte se părea, nu prea o lua nimeni în calcul. Cât despre comandantul Horvach – prietenele ei știau mai multe lucruri despre el – nu putea să spună nimic, dar presupunea că se afla în aceeași oală cu generalul Zabriev. Nici el nu știa cum să acționeze, ce capcane să folosească pentru a-l prinde, deoarece nu cunoșteau mai nimic despre acea persoană. Așa cum nici ei nu aveau habar. Toți se aflau în aceeași oală, până la urmă, așa că nu prea putea să se gândească la un vinovat pentru că nu știau cum să se ocupe de prinderea lui.
— Și, până la urmă, începu Yvone, dacă e să o luăm așa, nici nu știu ce ar putea face gărzile. În afară de a ajunge mai târziu la locul faptei și a constata un deces care, oricum, ar fi fost deja evident.
— Cu toată implicarea asta oarbă, am impresia că regele face un lucru de mântuială, doar pentru a da impresia că îi pasă și că are totul sub control. Când de fapt este cu totul altceva la mijloc. Nu îl interesează de soarta oamenilor din cetate.
Tânăra nu credea că, în această privință, avea în totalitate dreptate. Într-adevăr, ce văzuse ea în acea zi, faptul că regele era mult prea preocupat de uciderea acelei persoane, putea fi un motiv pentru a nu acorda o așa mare atenție acestei probleme. Dar de la a nu fi în totalitate prins în prinderea lui și la a nu-l interesa de soarta supușilor, credea că era o cale cam lungă. Era, până la urmă, regele Mesmerdiei, și până la apariția acelor omoruri, se comportase bine pentru un conducător. Era sigură că distragerea era factorul care îl îndepărtase puțin de acel aspect. Și avea de gând să rezolve, seara următoare, acel obstacol.
Cât despre atitudinea prietenului ei, vocea scârbită a lui Stefan îi făcu pielea Yvonei de la ceafă să se încrețească. Ca un fior ce îi străbătea întreaga coloană, trimițându-i prin corp o frică, o teamă pe care acesta nu i-o mai provocase niciodată. Poate și pentru că nu-l mai văzuse atât de înverșunat și atât de pornit împotriva cuiva. Când își îndreptă privirea în partea în care se afla el, văzu că nu termină ceea ce avea de spus.
— Tratează totul superficial, lăsând cursul să se desfășoare lin, la voia întâmplării, deoarece știe că acolo – ascuns de zidurile înalte și solide ale palatului – nimeni și nimic nu-l va putea rănii în vreun fel. Pentru că știe că, indiferent de situație, va avea mereu pe cineva care să-i apere spatele acela nenorocit.
Singurul motiv pentru care Stefan încă continua să rămână în umbra lui, era pentru că nu avea nimic cu ceilalți membri ai Familiei Regale. Regina, cei doi prinți și prințesa Brygida nu meritau să fie tratați altfel, doar pentru că el nu simțea foarte multă dragoste pentru regele Czariș. O făcea numai pentru ei, pentru generalul Zabriev și contesa Dobrostiki, deoarece îl scoseseră din acea sărăcie din care i-ar fi fost cam imposibil să iasă pe propriile picioare.
Ura îi creștea, cuvintele îi deveneau tot mai tăioase, mai jignitoare, de parcă ar sfâșia carnea de pe un corp încă în viață, dar indiferența și furia care i se așezaseră în fața ochilor, îl lăsau orb, lipsit de orice milă sau compasiune pentru bietul suferind. Era o imagine sinistră pentru Yvone, dar una pe care o înțelegea, o accepta, neputând să o judece în vreun fel. Pe de altă parte, nu voia să-l lase să fie dominat de toate acele gânduri negative, nu era capabilă să-l privească cum se autovătăma, lăsând ca acea furie și disperare să pună cu totul stăpânire pe el. Era o persoană mult prea bună pentru a fi acaparat de așa sentimente. Așa că nu-i mai lăsă timp să-și amplifice nervii, ci interveni înainte de a-și continua frustrarea.
— Acel cineva care face toate astea ne-a arătat, de atâtea ori, că nu este un amator, ci știe foarte bine ceea ce face. Cred că aici este vorba de mai mult de atât. Avem parte de o persoană trecută la un cu totul alt nivel, spre deosebire de obișnuiții oameni care fură și omoară. O persoană destul de expertă. Nu cred – și avu grijă să accentueze cuvintele – că gărzile ar fi putut face, oricum, ceva semnificativ dacă l-ar vedea.
Stefan oftă, ceea ce o făcu să creadă că nu prea rezona cu ideile ei, dar privirea lui ce ținea cu dinții de concluziile pe care le trase, nu o îngreună în a-și spune părerea.
— Consider că regele știe cu cine are de a face și indiferent de ceea ce cunoaște privind această persoană, faptul că dă impresia de siguranță este de ajuns pentru ca supușii să nu se mai sperie. Să nu creeze gălăgie, în timp ce – sunt sigură! – are un alt plan în minte.
Când venea vorba de persoanele la care ținea, Yvone avea de gând să facă orice pentru a rămâne încrezători pe puterea pe care o deținea regele Czariș.
— Atunci pentru ce mai suntem noi aici, dacă regele are un alt plan?
Glasul obosit al lui Stefan – dar cu o ușoară notă de înțepare – o făcu pe Yvone să tresară puțin. Devenea puțin obraznic și nu îi prea plăcea atitudinea pe care o folosea împotriva ei; de parcă ar fi vrut să o facă să se simtă prost, ceea ce nu înțelegea de ce. Dar preferă să nu îl ia în seamă.
— Pentru că știm că putem să-i ușurăm munca, că noi – dintre toți cei din cetate – suntem cei mai capabili și avem cea mai mare șansă de a-l prinde.
Yvone se ridică în genunchi, își așeză palmele pe umerii săi încordați și spuse cu o urmă de zâmbet răutăcios; poate așa reușea să-l mai relaxeze puțin, deoarece tare zburlit mai era!
— Și pentru că ar fi pentru prima oară când am fi în plină acțiune, când toate antrenamentele din toți acești ani și-ar putea spune cuvântul, în sfârșit. Nu vrei să vezi de ce ești în stare? Să faci în sfârșit ceva care să îți satisfacă atâta muncă depusă, de-a lungul anilor? îl întrebă cu un zâmbet complice. 
Pentru că niciodată, de când deveniseră Săgeți Negre și de când supravegheau din umbră evenimentele organizate în incinta palatului Belhavrin, nu se întâmplase nimic care să-i determine să intervină în adevăratul sens al cuvântului. Faptul că se mai găseau, din când în când, câteva persoane care observau tot felul de scene așa-zise scandaloase și simțeau nevoia să împărtășească imediat cu restul invitaților, nu avea nicio însemnătate. Ci doar îl făceau pe Zachary să-și dea ochii peste cap exasperat, după care se ducea să rezolve problema. În rest, nimic ieșit din comun.
— Dar văd că știi cum să schimbi starea unui om! îi spuse Stefan, zâmbind ușor.
— Doar mă cunoști.